VLADIMIR TISMĂNEANU, IPOTEZE PENTRU EXPLORAREA CULTURII POLITICE A COMUNISMULUI DIN ROMÂNIA

„Între 1944 şi 1964 nu există crimă, blestemăţie care să fi avut loc în România fără ordinul ori consimţământul lui Gheorghiu-Dej. A avut însă întotdeauna darul să apară cel bun şi blând, s-a acoperit de semnături, a condamnat vinovaţii subalterni. Cei 4.100 de morţi de la Canalul Cernavodă-Marea Neagră, precum şi inginerii ţapi ispăşitori executaţi sunt opera lui personală, ca şi întregul canal. S-a tras în Valea Jiului în mineri, apoi a plecat cu alai de artişti să transforme trista vale a jalei într-un paradis. Bieţii mineri l-au crezut“ (Humanitas, 1997, p. 122-123).

Despre Stalin şi marile procese din „democraţiile populare“, scrisoare de la mătuşa mea, Cristina Luca Boico, Paris, 15 august 1988: „Dragă Volodea, Îţi mulţumesc pentru felicitări cu ocazia zilei mele. (…) Tu cel puţin n-ai uitat. Noi aici uităm de toate. (…) În altă ordine de idei, aş vrea să-ţi atrag atenţia pe o altă problemă pe care, după părerea mea, voi Americanii nu o abordaţi cu toată subtilitatea cuvenită. E vorba de URSS şi Stalin. Eu consider că marile epurări, sălbatice şi criminale, din ţările din Est, la câţiva ani de la eliberarea lor, nu sunt exclusiv opera lui Stalin, şi chiar mult mai puţin decât s-ar crede. E o problemă complicată, a cărei înţelegere justă a fost împiedicată prin afacerea Slánský. Eu m-am gândit la un studiu, sau analiza comparativă a evenimentelor din Ungaria, CSR, Bulgaria, România (Ana Pauker). Nici una din aceste «afaceri» nu seamănă în realitate cu cealaltă. Nu e vorba să-l reabilităm pe Stalin. Ele au fost afectate de el, şi cei care le-au aranjat au contat pe acest lucru. Dar este o simplificare primitivă, dacă nu încercăm să vedem realitatea. În ce priveşte pe Ana Pauker, toate elementele din puzzle de care dispun s-au cam aranjat. Şi, repet, chiar dacă el a acceptat decapitarea lui Ana, poate i-a făcut plăcere, nu el a iniţiat-o. (…) M-am gândit că (istoricul ceh Karel) Bartošek ar accepta să facem împreună acest studiu comparativ, dar încă nu i-am vorbit. La ce-ar servi? Nu ştiu. Sigur că într-un fel se încadrează într-o istorie a comunismului în Est, în care ar reieşi că fiecare echipă care a dispus de putere a fost la fel de odioasă. Nu ştiu dacă pe tine te-ar interesa subiectul. La Paris se găsesc oameni din aceste ţări. Cunosc şi un Bulgar, fost în Rezistenţă, apoi în ţara lui. Călău şi victimă. Iar pentru Cehoslovacia cred că Bartošek e foarte bun, ca volum de cunoştinţe. În fine, capul meu e plin de proiecte, dar nu fac mai nimic. Ceea ce scriu acum, va fi poate postum“.

Născutã la Botoşani în 1916, Cristina a participat la Rezistenţa Franceză în cadrul organizaţiei FTP-MOI, condusă de poetul armeano-francez Missak Manouchian. A încetat din viaţă în 2002 şi este înmormântată lângă fiica ei, Olga, la Cimitirul Père-Lachaise din Paris, în februarie 2024.