ION BOGDAN LEFTER, SONETE ŞI SCHEME SHAKESPEARIENE

Dintre ultimele fire ale buchetului meu anglo-americanistic:

Primul ultim: nişte Ultime…, dar …închipuite: sonetele shakespeariene ale lui Vasile Voiculescu, operă foarte specială, atipică, şocantă ca propunere a unui autor cunoscut în cea mai mare parte a carierei sale ca poet religios, ortodoxist, „gîndirist“ şi cum îi mai putem spune, de-o totală cuminţenie în versificaţiile sale clasicizante. O masivă apocrifă: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, scrise în perioada de interdicţie de publicare de după instalarea regimului comunist, şi anume în intervalul dintre 5 decembrie 1954 şi 20-21 iulie 1958, înaintea detenţiei politice, 4 august 1958-28 aprilie 1962 (după care, bolnav, avea să mai trăiască doar un an fără 2 zile, stingîndu-se pe 26 aprilie 1963, la 78 şi jumătate; se născuse pe 27 octombrie 1884). Sonetele au fost publicate în 1964. Li se vor adăuga nuvelele şi romanul Zahei orbul, încît valorosul Voiculescu-postum avea să-l surclaseze pe modestul Voiculescu-antum.

Vechii autori de apocrife sperau ca scrierile lor să treacă drept autentice, şi cele literare, dar mai ales cele religioase, istorice, politice, administrative, uneori cu intenţii frauduloase. În vremuri mai apropiate nouă, în modernitate şi-n postmodernitate, pastişa şi parodia, inventate în Antichitate şi refolosite cînd şi cînd, au revenit în prim-plan, cultivate intens în zonele literare „recuperatoare“, de „reciclare“ a trecutului în noi configuraţii. Probabil cel mai spectaculos exemplu din literatura română va rămîne extraordinarul jurnal apocrif scris de Ion Iovan: Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan (2008; ediţia a II-a, 2009), cu o republicare în M J C (2015). Fără vreo intenţie experimentală şi fără implicaţii ludice, ca la Iovan şi la mai-toţi postmodernii, Voiculescu recursese la formula sonetelor shakespeariene, în tiparul britanic (3 catrene şi un distih, primele – rimate încrucişat, cele 2 versuri finale – alăturat şi retrase în pagină, fără despărţiri strofice), „completîndu-le“ pe cele 154 originale (I-CLIV), în 90 de texte numerotate în continuare (CLV-CCXLIV), de parcă Bardul s-ar fi „reîncarnat“ la mijlocul secolului al XX-lea. Într-o epocă ostilă, în care nu se mai putea exprima public, devenit septuagenar, poetul român se retrage în versificaţia armonioasă a celui mai înalt reper literar universal, ca şi-n bucolismul, istorismul şi fantasticul nuvelelor sau în parabola orbirii din Zahei…, nu pentru a evada din cotidianul repugnant, ci pentru a medita asupra destinului şi a se raporta direct la Divinitate. Oscilînd între vocea sa de autor şi cea a înaintaşului, Voiculescu scrie despre trăire, poezie, credinţă şi despre iubirea spirituală, chinuitoare şi înălţătoare, adresată ambelor entităţi supreme, Marelui Creator literar şi Marelui Creator absolut.

Doar două mostre, primul sonet dintre cele 90 şi ultimul, CLV şi CCXLIV:

„Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul,

Guşti fructul nu tulpina, chiar aur de-ar părea…

Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,

Eu mânuiesc azi pana, de mii de ori mai grea.

Dovada cea mai pură a-nnobilării mele

Eşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubit

Mai mult ca un prieten, cu patimile acele

Cu care adori amantul de veci nedespărţit.

Îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri,

Şi, pentru închinarea la care mă supun,

Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,

Stăpânul meu alesul, cu slavă să-ncunun:

Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,

Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.“

„Stric oare faimei tale? Îngăduie să-ţi spun,

Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitarea.

Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,

Şi în ce chip pe lume, să pângărească marea?

Ţi-am bântuit viaţa, eu, badăranul Will:

Nu am putut ajunge năpraznica-ţi mărire!

Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,

Să te cobor… jos… până-n adânca mea smerire…

De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească,

De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.

Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească

Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude…

Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta

Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.“…

(Ultimele sonete…, Editura pentru literatură, 1964).

Alt cunoscut sonet shakespearian românesc e cel din poemul lui Mircea Cărtărescu O seară la operă. La start – ipoteza grotesc-hazlie conform căreia probabilistica garantează rescrierea întîmplătoare a unei secvenţe din faimosul ciclu: „Este cunoscută speculaţia conform căreia o maimuţă dresată să bată la maşină şi avînd la dispoziţie infinitatea timpului va reuşi, la capătul a multe trilioane de ani, să reproducă un sonet de Shakespeare. Poemul de faţă se referă tocmai la momentul în care maimuţa noastră, concentrîndu-şi eforturile, reuşeşte, de bine, de rău, să înjghebe acest sonet“ (preambulul poemului). Urmează desfăşurarea discursurilor amoroase în doi sau, cu participarea „maimuţoiului“-alter ego, în trei, succesiunea stilurilor poetice autohtone pe tema dată, într-un „duet“ parodic, dar şi cu o declaraţie de iubire adresată mamei, patetisme şi comicării amestecate, pînă cînd finalul împlineşte profeţia iniţială nu ca reluare a unui sonet al lui Shakespeare, ci printr-unul „închipuit“, în care relaţia amoroasă e privită ca sursă a creaţiei, într-un joc al ambiguităţii genurilor între cele două planuri, realitatea şi literatura, arta, ficţiunea nemuritoare:

„Pentru artist, femeia nu-i femeie

ci mai curând ea seamăn-a bărbat

căci harul lui abia atunci scînteie

când de-un surâs se lasă fecundat.

Abia atunci gândirea sa adâncă

rămâne grea, şi plină e de rod

când luntrea i se sparge ca de-o stâncă

în ţăndări, de-al rochiei izvod.

Artistul e-a domniţei lui mireasă

şi-n grele chinuri naşte mintea sa;

deşi din carnea lui a fost să iasă,

poemul e asemeni şi cu ea.

Pătrunde, deci, din nou în al meu gând,

să-ţi nasc copii, ce n-or muri curând.“

(O seară la operă, în Poeme de amor, Editura Cartea Românească, 1983).

Am mai făcut trimitere şi la alte „intertextualităţi“ româno-shakespeariene mai vechi ori mai recente, de la Eminescu şi Caragiale la Şerban Foarţă, bunăoară. Să adăugăm modul în care Ion Stratan s-a raportat la Marele Will, nu doar prin referinţe ocazionale, ci făcînd trimitere şi la caracterul paradigmatic al operei Bardului. I se adresase glumeţ presupusei destinatare a sonetelor:

„Doamnă Brună din Sonete

Aş păstra câteva plete

Pentru-albumul de-amintiri

După nuntă, după miri

Şi mirare şi creare

Unei lumi de întâmplare“

(Preziceri, în O zi bună pentru a muri, Editura Pontica, 1996);

sau menţionase „tigva/ lui Yorick ce-o ţineam mereu în mână“ (Sentimental journey, în vol. cit.). După care, într-un set de 14 poeme cu titluri shakespeariene, mereu între ghilimelele citării, ca mărci ale patrimonialităţii, întregul ciclu fiind aşezat sub firma The Globe, a teatrului fondat de Shakespeare, simbol universal al artei scenice şi şi al literaturii dramatice, al celei generice (în Mai mult ca moartea, Editura Axa, 1997; ed. a II-a, 2003), Stratan ne oferă doar, mucalit, schemele pieselor: transcrie intrările şi ieşirile personajelor sau listele lor, cu cîte un adaos care indică legăturile dintre ele, pe Sir John Falstaff îl repetă obsesiv printre ceilalţi din Nevestele vesele…, certificîndu-i dominanţa charismatică, pune în legătură echipa de producţie din A douăsprezecea noapte cu distribuţia, angajaţii teatrului intrînd pe rînd în scenă pentru a le „şopti“ personajelor „ceva“, fără să aflăm ce imaginează Mult zgomot pentru nimic jucat de autori români medievali, paşoptişti, postpaşoptişti, trece pe răboj „Persoane întâlnite de regele Richard al II-lea în timpul vieţii“ şi „Persoane întâlnite de regele Richard al II-lea în timpul morţii“ (sic!), proclamă o „îmblînzire“ generală în Îmblînzirea scorpiei ş.a.m.d., radiografiind „minimalist“ structura operei universale de maximă reprezentativitate pentru umanitate în poeme „seci“, de fapt „chintesenţiale“…