Arborele

 

Un fruct

printre atâtea altele,

crescut în Arborele Vieţii.

 

Am cunoscut momentul meu de glorie.

Primind frânturi de lumină

ascuns între ramuri de jad, printre umbrele verzi, foşnitoare,

mai spre amiază.

În imperiul răcoros al frunzelor

priveam smerit rotirea anotimpurilor,

străduindu-mă să înţeleg cât mai mult

de unde venea legănarea ramurilor care,

precum nişte drumuri,

toate duceau spre Roma.

 

Lumina şi umbra s-au răsucit prin descântec

într-un fir tors de Soartă,

calculat, numărat, cântărit

până la sâmburii inimii mele.

 

Ca să ajung fruct,

să atrag fluturi, gâze şi păsări,

cântecele copiilor, niciodată ai mei, crugul ceresc,

copacul acesta a trudit ca un tată din greu zi şi noapte.

Rădăcinile lui au forat în adâncul pământului

în căutarea izvorului veşnic,

trecând prin straturi de lut, marnă sterilă şi piatră,

a dat la o parte minereuri de preţ,

tulburând somnul cârtiţei oarbe,

planul viclean al cerbului-rădaşcă,

al coropişniţei veşnic flămânde,

al puilor de urobori tocmai din ouă ieşiţi.

 

Într-un elan mai presus de fire,

vârful lui

s-a înălţat spre cerul albastru,

hrănindu-se cu lumină,

cu lapte din sânul umflat al Căii Lactee,

păstorind turme de stele,

înfruntând gerul, vântul aducător de zăpezi,

visând mereu primăvara,

sfidând ameţitorul, periculosul, vămuitorul eter.

 

Trunchiul,

drum nevăzut s-a făcut

pentru soldaţii-furnici,

aflaţi sub ascultarea reginei.

Hrană,

numai bună pentru colţii sălbatici de iepure,

pentru boturile neruşinate ale caprelor,

bun de scărpinat jegoasele spinări ale mistreţilor,

(sau ale altor porci plini de nămol transformat în alcool),

coarnele imperiale ale cerbilor.

 

O poveste siberiană spune că

luna şi soarele

au coborât cândva printre ramuri,

de-a lungul trunchiului,

sub forma unor păsări îndrăgostite,

făcându-şi cuiburi din fire de iarbă albastră

în odăi căptuşite cu parfumuri şi frunze.

 

A primit

cu inima strânsă scrijelitul netot cu briceagul

al unui băietan venit dintre munţi,

ros de ambiţia nemuririi numelui său şi

al unei întâmplătoare Dulcinee,

în intervalul dintre două autobuze.

 

O, te rog,

nu freca între ele

două lemnişoare uscate, rupte din trupul lui,

să te încălzeşti la nevoie,

căci focul,

ca un blestem,

ar aprinde acest nevăzut ascuns.

Mai bine fă precum Ioan Colov, care,

mergând către un bătrân tebeu la schit,

şedea în pustie şi,

luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit

şi i-a zis lui: în fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă,

până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât

se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul

şi a făcut roadă, şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând

fraţilor: luaţi, mâncaţi, rodul ascultării!

 

Ce să mai zic?!

 

Sunt atâţia arbori pe lume,

bătrânul stejar celtic, cu trupul tot numai răni din războaie;

străvechiul tei bavarez, al frumoasei Edigna,

fiică de rege al Franţei, care constrângând-o

la o căsătorie,

ea a fugit în Bavaria, s-a făcut sihastră, preferând drept casă

scorbura teiului sfânt, acum peste o mie de ani;

frasinul scandinav, cu trup mlădios, feciorelnic, neiubind frigul,

înţeleptul măslin, cu trupul tot numai noduri,

obosit să privească în zare, în aşteptarea albului porumbel

(în pletele-i cărunte, încă se mai tânguie mierla).

Mesteacănul cu trunchi de lumină,

pe care vracii au încrestat cu cuţitul de jad

întâmplări din istoria locurilor…

Niciunul, însă,

nu pare să fie un arbore precum e acesta,

Copacul Fără Umbră, Fără Ecou, Fără Timp,

 

De aceea,

eu

habar n-am ce fel de fruct sunt

– nedumerirea mea perpetuă nu pare a se coace –

dar mă-ntreb răbdător

a nu ştiu câta oară,

de sunt un fruct de soi străvechi,

altoit de însăşi minunata mână a Domnului,

într-o zi cu soare,

cu o mlădiţă străină, firavă, de neam,

ţinută-n palmele unui înger;

venind din mit, sau din istoria fără istorie,

ori,

pur şi simplu,

sunt un soi pipernicit, dar rezistent,

ce-ţi umple de savoare şi miresme cerul gurii,

sau,

cine ştie,

prin mutaţii genetice rezultat,

din mâna vreunui Luther Burbank,

un fruct „model“ astfel sortit încât

„să reziste, să reziste“,

dar fad, uscat ca o hârtie,

greţos precum o folie de plastic

uitat fără păreri de rău,

pe-un ţărm de mare-ndepărtat…

 

(aprilie 2024)