MIRELA NAGÂŢ, SPECTRUL TATĂLUI

Andrei Gorzo ar fi scris un roman, aşa apare receptat în diverse articole şi recenzii noul volum autobiografic al criticului de film (Ce am învăţat de la Graham Greene. O istorie de familie, Polirom, 2024, 214 p.). La o întâlnire cu cititorii la care am fost martoră, a reieşit că pentru o parte a publicului saltul în (auto)ficţiune al autorului era o evidenţă, în urma lecturii. Unde se fisurase pactul autobiografic? Sigur, Andrei Gorzo e şi personaj, şi narator, convenţia sincerităţii e asumată, vedem desfăşurată „istoria familiei care a dat piept cu istoria“, cu o expresie a mamei autorului, o poveste care acoperă anii ’80 ceauşişti, tulburii ani ’90, până astăzi, şi care ar trebui citită tranzitiv, ca document personal şi social, în sens mai larg. Două observaţii ar putea da răspunsul. Una are legătură cu senzaţia pe care-o lasă structura sofisticată a cărţii, care e una „de montaj“, cum s-a remarcat frecvent. Efectele „literare“ la care a lucrat Andrei Gorzo derivă din asamblarea episoadelor într-o ordine liberă, necronologică, generatoare de suspans, şi din intercalarea a două fire epice: o dată viaţa tatălui, medic legist, care-a făcut puşcărie politică la sfârşitul anilor ’80, reciclat ca investigator sub acoperire într-un fantomatic serviciu de informaţii aflat sub direcţia lui Gelu Voican Voiculescu, imediat după Revoluţie, şi ca jurnalist în presa sulfuroasă, şi apoi povestea scriitorului britanic Graham Greene, un autor complex, care, printre altele, a revoluţionat literatura poliţistă şi de spionaj, el însuşi parte din serviciul secret britanic în timpul războiului, păstrând cel mai probabil contactele ulterior. Figura lui Greene, dincolo de semnificaţia de alter pater, cum se devoalează în carte, devine şi-o unealtă, la nivel textual, de calibrare a atmosferei discursive. Subiectivismul poveştii emoţionante de familie era oricum camuflat într-un ton egal cu sine, nesentimental, dar excursul diegetic pe marginea operei lui Greene, care sparge din când în când istoria personală, adaugă un plus de distanţă, acela necesar pentru o confesiune pe alocuri inconfortabilă. Până la urmă orice decupaj care ordonează sensurile realităţii poate genera un efect ficţional. Iar „dantelăria“ textuală bine controlată, la care recurge Gorzo, potenţează mai cu seamă acest efect, de unde reacţiile celor marcaţi de „literaritatea“ memoir-lui. O altă observaţie care să explice „fisurarea“ pactului autobiografic e legată de potenţialul romanesc al destinului tatălui, un om pasionat de cărţile cu spioni şi detectivi, pe care, aşa cum explică soţia lui, aventura l-ar fi căutat, nu invers. Volumul lasă să se înţeleagă altceva, totuşi: că ar fi căutat să-şi întrupeze fantasma livrescă. Povestea lui de viaţă pare atât de neverosimilă, încât unii cititori se vor fi gândit c-a fost „îmbunătăţită“, bănuindu-l pe autor că a glisat uneori pe terenul (auto)ficţiunii. Fără să ne cramponăm de etichete, evident, volumul lui Andrei Gorzo e unul hibrid, şi Bildungsroman, care ne arată cum a devenit ceea ce este în prezent, şi memorialistic, livrând o versiune asupra faptelor la care a avut acces: trecutul de familie, contextul istorico-politic al anilor ’90.

În subsolul cărţii acţionează o dinamică foarte vie a binomului ficţiune-realitate. Intruziuni de pulp fiction perturbă viaţa familiei Gorzo, când, după Revoluţie, capul familiei îşi asumă o identitate fictivă, belgianul Mermond, element de legătură cu traficanţi de valută, de arme sau de substanţe periculoase. Ipostaza nu e lipsită de pericole (tatăl ajunge o dată acasă cu urme de lovituri pe faţă), iar angoasa se insinuează în viaţa copiilor săi adolescenţi. Dar efectul rău, neliniştitor, al livrescului încarnat în existenţa domestică, e exorcizat tot prin ficţiune, mai exact prin literatura lui Graham Greene, care îi oferă adolescentului Andrei Gorzo modelul unei lumi, în acelaşi timp contrastive şi solidare. Deglamorizarea spionului, a detectivului, care nu mai e în viziunea lui Greene vreo inteligenţă sau vreun James Bond, ci un om cu slăbiciunile lui, devine o cale a apropierii de figura tatălui real. Şi mai mult decât atât, Greene ajunge simbolic, cealaltă faţă a unui Ianus paternal, o voce aşezată, experimentată şi extrem de seducătoare pentru adolescentul căruia familia eşuase să-i ofere siguranţa zilei de mâine. La un nivel şi mai net, literatura şi filmul (al cărui gust îl luase tot sub influenţa tatălui, posesor de videoplayer în anii ’80) nu sunt doar căi la îndemână, ale construcţiei de sine, ci şi „un adăpost“ pentru tânărul Andrei Gorzo, o soluţie ontologică, o ieşire din precaritatea cotidiană (familia n-avea locuinţă, veniturile tatălui erau sincopate).

Miezul moale, mai tandru, al cărţii e punctul în care naraţiunea de familie ajunge la generaţia bunicilor, cu episoade uluitoare, la fel de „romaneşti“. Medici apreciaţi, stâlpi ai comunităţii, figuri aproape mitologice ale comunităţii din Drăgăşani (a căror amintire, arată autorul, dăinuie şi azi printre localnici), bunicii au dus (până la un punct) o viaţă mai mult decât „trăibilă“ în comunism, cu un stil am zice „suprarealist“ pentru regimul politic de atunci. Îşi ridicaseră un adevărat conac în Drăgăşani, cu odăi pentru bucătărese, cu magazii, pivniţe, poduri, cu o curte roind de servitoare. E micul paradis în care creşte copilul Gorzo, cu guvernantă, cu meditatoare la franceză, fără vreun nor pe cerul începuturilor.

Reinterpretând convenţia unui policier, autorul îşi urmăreşte „personajul“ principal, tatăl, ca pe o figură enigmatică, înfăşurată în „fuioare de irealitate“, ce trebuie elucidată, iar reconstituirea parcursului existenţial patern urmează ritmul şi suspansul unei veritabile investigaţii. Şi astfel fiul ajunge să repete, la rându-i, ipostaza mai aventuroasă a tatălui: ca detectiv care pune cap la cap probe, confesiuni şi frânturi de istorie. Înaintând în descâlcirea enigmei, autorul găseşte în centrul ei figura unui lider comunist azi uitat, Virgil Trofin, rival al lui Ceauşescu, retrogradat şi „exilat“ în anii ’80 ca simplu director de IAS la Călăraşi, şi, cel mai probabil, ucis, finalmente, prin otrăvire. Chemat la autopsie, medicul legist Dan Gorzo refuză să semneze falsificarea certificatului de deces, şi de-aici falia disruptivă: 16 luni de închisoare, cu bătăi, torturi, sub o acuzaţie inventată de drept comun, căci, formal, regimul ceauşist se dezisese de procesele politice. Iluzia unei reparaţii, gândul redeschiderii cazului Trofin, îi motivează, iniţial, traseul după ’90. Doctorul Gorzo e invitat de Gelu Voican Voiculescu să se ocupe de reclamaţiile referitoare la morţile suspecte din epoca Ceauşescu, dar se încurcă într-un hăţiş securistic, care-l costă cariera (presupuse intimidări din partea SRI ar fi fost cauza eşecului profesional de după Revoluţie). Frisonante paragrafe în finalul cărţii recuperează sfârşitul tatălui în registrul unei poezii negre a descompunerii fizice: iremediabil rupt de real, în umbra eşecului, doctorul Gorzo se lasă în voia unei degradări inexorabile.

Ce reuşeşte Andrei Gorzo cu această carte e să vindece lumea tatălui, dereglată prin fascinaţia nefastă pentru o fantasmă pulp fiction, iar îndreptarea se face tot cu unelte literare. Şi el visează să întrupeze un model livresc, acela pe gustul patern, imaginându-şi o reîntâlnire în vis, când ar putea să-i spună celui dispărut: „Uite, am scris şi eu un fel de poveste de spionaj“. Dacă pe tată „literarul“ îl plasa într-un raport inadecvat cu realitatea, într-o „încâlceală de umbre“, opţiunea fiului reaşază lumea în matca ei, în urma unui efort de clarificare. Şi astfel, un volum cu o miză atât de personală devine relevant şi ca imagine a griurilor din comunismul românesc, şi ca radiografie a generaţiei formate în anii ’90, în condiţii de precaritate materială şi nesiguranţă, cu părinţi care, din alte motive, au dat şi ei greş în sarcina de a-şi proteja copiii.