IOAN CRISTESCU, MIRCEA ELIADE ÎN „OPERE FUNDAMENTALE“

A trecut destul de neobservată ediţia Opere, volumele I-IV, Mircea Eliade, apărută în 2023, primele două, şi 2024 – următoarele, însumând peste 6.000 de pagini de „proze literare“, note şi comentarii realizate de un colectiv de cercetători de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, coordonaţi de Oana Soare. Din grup fac parte Andreea Apostu, Gabriel Badea, Cristina Balinte, Petruş Costea, Oana Safta, Andreea Teliban, fiecare cu contribuţia sa, importantă, riguroasă şi extrem de meticuloasă. Aproape fiecare volum este însoţit de o prefaţă a profesorului Sorin Alexandrescu, pagini dense de critică şi istorie literară, hermeneutică, dar şi profunde studii culturale ce includ teme, biografie, geografie, ideologie şi teorie literară, adică o contextualizare pe mai multe paliere. Aflu că vor fi şapte volume de „proze literare“ ce reunesc scrieri începând cu anul 1921, când Mircea Eliade avea 14 ani, până la bătrâneţe, ultimul din această serie reunind piesele de teatru.

Ediţia îşi propune şi reuşeşte în cele patru volume, datorită metodologiei aplicate, să redea parcursul, evoluţia unui prozator interbelic şi postbelic precoce pentru care literatura devine, de la spaţiu de refugiu, profesie asumată.

Exista, după cum ştim cu toţii, un plan editorial conceput de Mircea Eliade în anii ’70 ai secolului trecut, în 26 de volume, conform unei scrisori trimise lui Aurel Martin, pe vremea aceea director al Editurii Minerva, proiect pe care realizatorii ediţiei de acum l-au ignorat, şi bine au făcut, datorită „scrierilor rămase în manuscris, al operelor uitate sau abandonate de autor“. Se cunoaşte că marele istoric al religiilor şi-a dorit o mai mare prezenţă a operelor sale literare sau ştiinţifice în ţara de obârşie. În interviuri şi corespondenţă îşi exprimă adesea regretul că opera sa, literară şi ştiinţifică, nu e cunoscută în România. În anii ’80, în care dorinţa autorităţilor comuniste de a asocia numele marelui savant cu regimul, a existat o nouă intenţie a lui Constantin Noica şi Mircea Handoca de realizare a unei ediţii în 30 de volume, rămasă la stadiu de proiect.

Concretizarea acestei ediţii a întâmpinat dificultăţi generate de dilema aplicării metodei, de la clarificarea genurilor şi speciilor literare la apariţiile editoriale girate de autor, la cele îngrijite de alţii, la şantierul editat sau inedit etc. Deşi sintagma „proză literară“ pare generală şi cu o doză de ambiguitate, în cercetarea de faţă are coerenţă şi augmentează metodologia aleasă, justifică intenţiile autorului, gândirea sa despre proză, dar şi etapele de creaţie: „Este vorba, în principal, de accepţiunea pe care autorul o dă acestui gen în primii ani, care mai ales acum interferează cu sectorul publicisticii, făcând uneori dificilă separarea clară a textelor, în special în situaţiile în care se abordează un registru «realist» autenticist avant la lettre. De aceea, nici nu ne-am propus o departajare strictă şi am ales să reunim sub egida «prozei scurte» toate încercările (descoperite în cercetarea noastră) cu un plus de narativitate, cu excepţia celor din seriile «carnetelor de drum» (sau a altor reportaje de călătorie), pe care le vom reproduce, cu unele excepţii pe care le vom prezenta în continuare, în volumele de publicistică“.

Beneficiul pentru cercetări ulterioare este imens şi generează direcţii noi de interpretare a acestei opere, amplă şi diversă la nivel de formă şi de conţinut. Realizatorii pun la dispoziţie un bogat inventar de note şi comentarii, circumstanţe, fragmente de manuscrise (variante, dar şi jurnale de creaţie, documente din şantierul scrierilor pe care le regăsim în Addenda, „texte sursă, manuscrisele iniţiale, textele care explică…“ şi în Appendix, „proiecte ulterioare la care s-a renunţat, cazurile de abandon ale unor opere“. Ingenioasă şi inteligentă această divizare a materialului în Addenda şi Appendix, două cuvinte ce par sinonime şi, totuşi, aici îşi găsesc un rost de clarificare metodologică şi o interdependenţă organică pe care autorii ediţiei au urmărit-o considerând-o firească pentru înţelegerea operei: „Această structurare a volumului – care poate fi parcurs şi invers, dinspre Addenda II spre Addenda I şi Romanul adolescentului miop – oglindeşte, credem, jocul autoreferenţialităţii pe care se sprijină ultima scriere (cu toate punerile în abis ale codului, cu trimiterile la jurnal şi la roman“).

Complicaţiile sunt determinate de multitudinea de surse, în unele cazuri fără acces la original. E o realizare care stă sub semnul conştientizării unor posibile surprize care pot apărea ulterior. E notoriu cazul Handoca, de însuşire şi comercializare a arhivei bucureştene, de apariţie în ultimii ani a unor manuscrise şi corespondenţă la case de licitaţii. Apariţia pe piaţă, în ultimii ani, a unor manuscrise Mircea Eliade inedite, şi despre care nu se ştia nimic, ne îndreptăţesc speranţa că, dincolo de ce s-a pierdut definitiv (mă refer la cele dispărute de la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“, ca urmare a incendiului de la Revoluţia din 1989), mai există posibilitatea de a se „ivi“ noi urme.

Volumul I, subintitulat Înainte de debutul editorial (1921-1930), este plin de surprize. Sunt mai multe aspecte de reţinut din această ediţie şi din importanţa ei dincolo de restituire şi editare. Mă refer în primul rând la bogăţia de informaţii şi contextualizări din note şi comentarii. Un exemplu este în volumul I dosarul Romanului adolescentului miop, o proză editată frecvent după 1990 în baza ediţiei din 1989, realizată de Mircea Handoca, punctul de pornire a ceea ce numim îndeobşte la Eliade „programul autenticist: Aşa cum precizam şi în Nota editorială, volumul de faţă, care include două secţiuni de Addenda, a fost structurat încât să reflecte programul autenticist al tânărului Eliade, program care se dovedeşte a fi, chiar şi la o privire superficială, unul dintre cele mai bine conturate din întreaga literatură română“.

Avem un dosar de creaţie cu largi exemplificări şi biografii ale personajelor/colegii/prietenii/profesorii din această scriere de tinereţe, dar şi un dosar al receptării în epocă. Receptarea în timp real, adică la apariţie, dar nu numai, a scrierilor interbelice şi apoi a celor postbelice este în sine o cercetare pe care această ediţie o oferă cu generozitate.

Volumul II conţine prozele literare mult mai cunoscute Isabel şi apele diavolului (primul roman scris şi publicat în volum în 1930), urmat de Maitreyi (romanul care este, probabil, cel mai popularizat), Lumina ce se stinge…, India, Şantier (Editura Cugetarea, 1935), editate de mai multe ori după 1990.

Volumul Proza literară (1934) III include romanele generaţiei sale din ciclul Întoarcerea din Rai cu Addenda „Victorii“, continuată în Proza literară (1935) IV cu Huliganii şi Appendix-ul „Viaţă nouă“ (titlul unui roman nefinalizat) şi Ştefania (romanul publicat în anii ’90 de Mircea Handoca).

Acest volum este o nouă demonstraţie a autorilor ediţiei de cercetare riguroasă şi provocatoare. E, în fapt, o istorie a naşterii, creşterii şi descreşterii romanului Huliganii, deschiderea unui şantier de investigaţii şi interpretări şi precizări terminologice utile pentru contextul politic, ideologic al perioadei şi al biografiei autorului. O să înţelegem cu toţii, mai ales din note, nu atât antisemitismul de care era acuzat Eliade, ci prezenţa în naraţiune a „subculturii huliganice“, prezentă în epocă prin influenţa şi sensul generat de atitudinea poeţilor revoluţionari ruşi.

Ediţia aceasta, cu volumele care vor urma, e un argument solid pentru a acorda încredere şi a susţine istoria literară românească. Deschide un nou orizont de cercetare şi este un prilej de impulsionare a unui proiect de anvergură, aflat la început, de editare şi a operei ştiinţifice.