RĂZVAN VONCU, LITERATURA DE AZI ŞI CRIZA CRITICII

Trăim oare o criză a criticii literare?

La prima vedere, nu. Toate revistele de cultură – şi sunt multe în România de azi, mai multe decât în unele ţări mai mari şi mai bogate – sunt pline de texte critice. Anunţate sau nu drept cronici (căci nu se mai face de mult distincţia între cronică, recenzie şi consemnare sau comentariu, toată lumea se crede Nicolae Manolescu), acestea depăşesc cu mult spaţiul acordat poeziilor, prozelor sau pieselor de teatru originale publicate în paginile aceloraşi periodice. Lansări de carte, de asemenea, se fac la orice carte şi în orice spaţiu disponibil, nu doar în librării: despre orice autor se găseşte un critic care să vorbească. Nici „critica universitară“ nu stă rău, dată fiind înflorirea fără precedent a universităţilor de stat în judeţele patriei: orice facultate de Litere are un departament de studii literare, animat de profesori care nu doar predau, ci participă semestru de semestru la colocvii şi conferinţe, publică în buletine şi periodice „ştiinţifice“, iar câte unii scot şi cărţi. Nu dispunem de statistici credibile, dar la o evaluare empirică pare că apar mai multe titluri de critică şi istorie literară decât înainte de 1989. Cu greu am putea defini – cel puţin la o privire din avion – această situaţie drept una de criză.

Dacă însă privim mai în profunzime, constatăm că nu avem prea multe motive de satisfacţie. Critica literară a încetat să mai joace rolul pe care l-a avut de la Titu Maiorescu încoace, şi pe care l-a exercitat, cu o singură întrerupere – deceniul stalinist – până mult după 1989. Este consecinţa unor transformări care au făcut, de pildă, ca în pofida abundenţei de comentarii despre cărţi, multe publicaţii literare (inclusiv ale Uniunii Scriitorilor) să nu mai aibă un cronicar literar incontestabil. Acesta a fost înlocuit de echipe de recenzenţi care, în absenţa unui spirit critic care să dea tonul, funcţionează ca o orchestră fără dirijor. Adică într-o cacofonie axiologică deplină.

În acelaşi timp, cartea de critică a ieşit – cu puţine excepţii – nu numai din portofoliul editurilor mari, ci chiar din acela al editurilor medii. Critici serioşi, câţi mai sunt, sunt obligaţi să-şi tipărească volumele (fie că e vorba de hulitele cărţi de cronici ori de sinteze şi monografii) pe speze proprii, la edituri care distribuie cu sacoşa. Prin urmare, sunt de negăsit în librării, chiar şi în cele digitale. Publicul criticii s-a subţiat considerabil, iar dovada cea mai limpede o furnizează faptul că nici nu prea se mai ştie exact ce este un critic şi la ce foloseşte disciplina.

Subsecvent, au dispărut marile personalităţi ale criticii. Şi nu mă refer aici numai la Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, ci mai ales la critici şi istorici literari care nu făceau neapărat cronică de întâmpinare. De la Nicolae Balotă la Romul Munteanu, de la Adrian Marino la Dan Grigorescu, de la Paul Cornea la Marian Papahagi şi de la Virgil Cândea la Dan Horia Mazilu, criticii de anvergură au dispărut fără ca în locul lor să se înfiripeze, în domeniile respective, vreo autoritate cât de cât comparabilă.

La drept vorbind, criza criticii literare nu se manifestă de ieri, de azi. Ea a început (în forme mai blânde) încă din primii ani de după 1989. Clivajul a fost provocat de fractura politică şi de împrejurarea că generaţia optzeci n-a prea avut critici care să preia ştafeta de la generaţia precedentă (criticii ei fiind şaizeciştii Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi chiar mai vârstnicul Ov. S. Crohmălniceanu). În arena receptării au pătruns, sub pretextul „înnoirii“ şi al „ruperii lanţurilor cenzurii“, o mulţime de nechemaţi: unii lipsiţi de simţ critic, alţii, de capacitatea de expresie, cei mai mulţi, străini de imperativele etice ale profesiei. Unii dintre aceşti „nouveaux riches“ (vorba vine!) au devenit chiar „critici prestigioşi“, profesori la noile universităţi şi vedete ale „criticii universitare“, fără vreo activitate reală în literatura actuală, în deplina ignoranţă atât a publicului obişnuit, cât şi a celui specializat.

Apoi au apărut în viaţa criticii noastre marile edituri, bursele, programele de traduceri şi multele premii date de jurii de circumstanţă, lipsite de competenţă critică. Toate acestea au produs scriitori nevalidaţi, dar promovaţi insistent, precum şi o iritare tot mai vizibilă, în unele zone ale câmpului literar, împotriva a ceea ce mai rămăsese din critica de întâmpinare. Marile edituri, de exemplu, nici nu au nevoie de un examen critic al producţiei lor, ci de vânzări: pe o piaţă atât de restrânsă ca a noastră (39% dintre adulţii români nu au citit niciodată o carte, iar 83% nu au intrat niciodată într-o bibliotecă), dorinţa editorilor e, pe undeva, de înţeles.

După aceea şi-au intrat în rol reţelele de socializare. Fiind virtuale, nimeni nu este, când intră pe aceste reţele, cel sau cea care e în realitate. E suficient, prin urmare, să te declari scriitor. Criticul care, citindu-ţi producţiile, le declară insuficiente îţi devine pe loc duşman, iar aceleaşi medii de socializare îţi oferă şi mijlocul facil de a te răzbuna. Mai ales că o poţi face în deplină impunitate, morală şi materială.

În opinia mea, nu doar că traversăm o gravă criză a criticii, în special de întâmpinare (căci maculatura critică universitară e înfloritoare, mai ales că nu o citeşte nimeni, cu excepţia unui critic care aspiră la Academie). De fapt, se uită adesea că literatura nu este o scară a lui Iacob, pe care să tot urcăm spre un Everest estetic. Ea are suişuri şi coborâşuri şi lungi epoci în care fie nu se întâmplă nimic, fie se regresează către forme primitive. În acest context, desigur că se poate face literatură şi fără critica de întâmpinare. S-a făcut, în fond, timp de milenii. Însă nu literatură modernă. Eposul popular şi folclorul literar, medievalităţile de tot felul, cântecele de gestă şi cronicile, ba chiar şi Dante, Shakespeare sau Cervantes au existat fără Sainte-Beuve. Şi la noi s-a scris – cum s-a scris – până la Titu Maiorescu. Însă literatura modernă nu există fără o conştiinţă critică activă.

Criza criticii ne întoarce la epoca de dinaintea Daciei literare. A unei literaturi fără critică, în care se critică diletant autorul, iar nu opera (unii sunt buni indiferent cât de rău scriu, alţii sunt aprioric răi, chiar dacă scriu, de fapt, bine şi foarte bine). Şi în care opinia puţinilor critici rămaşi în cursă nu mai valorează nimic, pentru că nu mai este luată în seamă decât de tot mai puţinii cititori cu discernământ. Evident că absenţa spiritului critic nu o înregistrăm numai în literatură. Ea e prezentă, în forme chiar mai severe, în societate, în spaţiul public, cu consecinţe dramatice pentru performanţa întregii naţiuni.

În cazul particular al criticii de întâmpinare, trebuie spus – sunt conştient că se ştie, dar şi ceea ce se ştie trebuie, astăzi, repetat – că aceasta poate fi făcută în multe feluri. Cu criteriul estetic sau cu criteriul moral, pornind de la idealitatea modelului clasic ori în dinamica scrisului contemporan, pe baza afinităţilor de gen sau ideologice. La noi, la ora actuală, ea nu se mai prea face cu nici unul dintre aceste criterii sau, dimpotrivă, este practicată într-un amestec de criterii, de interese personale (ori ale unei edituri) şi de aprehensiuni ideologice, dar mai ales cu totala ignorare a imperativului etic al judecăţii de valoare.

Într-o societate democratică – spun o banalitate – nu poţi impune o anumită direcţie şi numai una. Însă istoria literaturii semnalează riscurile criticii practicate ideologic sau cu catehismul moralei curente: o literatură minoră, lipsită de valoare, cum au fost scrierile socialiştilor sau ale sămănătoriştilor de la 1900. Tocmai cei care proclamă necesitatea diversităţii critice ar trebui să fie primii care să o practice, acceptând faptul că literatura este o artă, nu un auxiliar al educaţiei ori al politicii.

Nu închei înainte de a atrage atenţia că, după 1960, nu mai vorbim, maiorescian, de autonomia esteticului, ci numai de primatul acestuia. Criticii impresionişti nu sunt nişte troglodiţi incapabili să înţeleagă complexitatea textului literar care, pe lângă valoarea estetică, mai conţine şi alte fascicule de sens. Primatul esteticului ne avertizează, însă, că dacă un text nu are valoare ca literatură, nu are valoare nici ca altceva, oricât de „progresiste“ sau de generoase ar fi intenţiile autorului/ei.