ION VARTIC, UTA ŞI REGLINDIS

• Uta din Naumburg.

• Prinţesa Reglindis.

La începutul anilor ’70 din secolul trecut am fost lector de Limba şi literatura română la Universitatea din Leipzig. Nu era un lectorat obişnuit, căci la Departamentul de Romanistică al Universităţii lipscane era încă foarte vie tradiţia primului „Seminar român“ din Germania şi din lume, înfiinţat de Gustav Weigand şi bine-cunoscut berlinezului Caragiale (despre care s-a scris la acest seminar lipscan prima monografie despre viaţa şi opera lui, aceea a lui Petra-Petrescu). Din nenorocire, Leipzigul fusese şi el serios bombardat în timpul celui de-Al Doilea Război. Din centru a dispărut universitatea veche, după cum dintr-o piaţă monumentală a dispărut clădirea barocă a Hotelului „Sachsen-Hof“, unde se afla cafeneaua luxoasă în care Caragiale şi Zarifopol petreceau împreună multe ore de taclale. Nu era nici o problemă pentru Caragiale, deoarece la parter se afla şi un magazin elegant şi variat de tabac. Rămăseseră, totuşi, cîteva insule de urbanitate veche, de pildă, clădirea rococo a Bursei, cu o graţioasă statuie a unui Goethe tînăr în chip de Werther… Coboram, alături, în pasaj, unde se află „Pivniţa lui Auerbach“, niciodată în berăria populară, ci în elegantul „Weinrestaurant“, unde Mefisto îi arătase lui Faust cum petrece Diavolul. Într-o mică vitrină din restaurant se află facsimile după manuscrisul lui Goethe. Alteori, luam tramvaiul şi mă duceam să revăd Biserica Sfîntului Toma, străjuită afară de bronzul înverzit al statuii lui Bach, cantorul ei, iar înăuntru de mormîntul lui. Sărbătorile religioase erau recunoscute oficial. Cum numărul acesta al revistei noastre va fi tipărit în săptămîna Paştilor, să amintesc că în bisericile din Leipzig se cîntau, cu această ocazie, celebrele oratorii ale lui Bach, în special Matthäus-Passion şi Johannes-Passion. După ce l-am auzit cîntat prin bisericile lipscane, mi-a fost imposibil să-l mai ascult pe Bach interpretat de clujeni: suna greoi, mort.

Leipzigul este capitala Saxoniei, o regiune de-a dreptul înţesată de burguri… Trenurile, multe, rapide, ieftine. Nemţii au o pasiune pentru gările puse la punct, cu excelente restaurante, fără nimic sordid. Cea din Leipzig e de-a dreptul un templu feroviar. Cine nu mă crede în privinţa afirmaţiei despre gările nemţeşti, n-are decît să (re)citească celebra scrisoare a lui Caragiale, adresată lui Alceu Urechia, despre scenele cu Delavrancea în rafinatul restaurant al gării berlineze. Aşa că am călătorit foarte des, în unele locuri am revenit de două-trei ori, reuşind să diferenţiez nemijlocit Saxonia de Turingia învecinată, şi, pe amîndouă, de Prusia. Vrăjit prin toate burgurile vizitate de felul cum, toate, reproduc un burg arhetipal, o engramă de burg, în care stradelele duc spre centrul în care se află primăria şi domul. Saxonia mi se pare, în acest sens, cea mai semnificativă din întreaga Germanie. Tot intrînd prin bisericile acestor burguri, am avut o revelaţie extraordinară, cunoscînd acea sakrale Plastik medievală, care, totodată, m-a făcut să înţeleg, cu adevărat, de unde vine sculptura lui Barlach, pe care am văzut-o la fostul Dahlem-Museum berlinez. Am fost norocos! Trenurile, cum spun, erau rapide şi precise, burgurile destul de aproape de Leipzig.

Aşa se face că, după o călătorie de o oră şi ceva, am ajuns şi la Naumburg, lucru semnalat de turlele înalte ale domului cu mult înainte de a ajunge în gară. Cum de curînd a apărut şi la noi traducerea povestirii lui Günter Grass despre dom şi cele 12 statui ale ctitorilor bisericii, am să citez în primul rînd imaginea orăşelului, aşa cum o dă prozatorul german: „… am văzut în faţa noastră Naumburgul cenuşiu, ghemuit la poalele domului, din hornuri urca fum, un fum care se dizolva treptat în aer. Oraşul întortocheat mirosea rezidual a cărbune, mai degrabă acrişor decît amar“. Un miros aparte pe care îl avea din aceeaşi cauză şi Leipzigul şi de care pomeneşte şi Sextil Puşcariu în memoriile lui. Cum orăşelul se afla în afara traseelor turistice, a trebuit mai întîi să îl chemăm pe diacon care să ne permită să intrăm în dom şi să fie ghidul nostru. Între naos şi corul vestic există un zid despărţitor şi treci prin deschizătura lui îngustă chiar pe sub picioarele lui Cristos răstignit, străjuit de o parte şi de cealaltă de statuia Mariei şi de aceea a lui Ioan. Foarte impresionante sunt fizionomiile acestor statui, practic în mărime naturală şi încastrate în zid. Maria are chipul încă tînăr, sculptat în culoare, care, deşi şi-a pierdut din intensitatea nuanţei, încă se vede că este înlăcrimat, iar buzele ei sunt umflate şi fierbinţi din cauza plînsului. Aceeaşi impresie îţi dă şi Ioan, aflat de partea cealaltă a deschizăturii din zid, cu faţa înlăcrimată şi privind în sus, spre răstignit. În corul vestic treci prin deschizătura strîmtă şi ai un adevărat şoc. De-a lungul poligonului arhitectural, pe pereţi, aşezaţi pe console, se află, de parcă ar fi aşezaţi în nişte loji, statuile celor doisprezece ctitori ai domului. Pe măsură ce înaintezi înăuntru, devii tot mai conştient de faptul uluitor că nu atît tu priveşti fizionomiile lor, ci că ei se uită la tine, cel care ai intrat pe teritoriul lor. Acest lucru devine foarte clar datorită zîmbetului cu care din înălţimea consolei sale te priveşte markgrafa Reglindis. Zîmbetul contesei se schimbă continuu pentru că o anumită nuanţă are atunci cînd te primeşte şi alta cînd pleci şi îţi mai întorci capul o dată înspre ea. Vizitînd şi el domul, Günter Grass reproduce exclamaţia de surprindere pe care o are un turist aflat lîngă el: „Ia uite, aia zîmbeşte exact ca soră-ta Elvira! Aşa, un pic batjocoritor!“. Şocul pe care îl ai în poligon, înconjurat de aceşti ctitori, e provocat, după cum tot Günter Grass remarcă, de simplitatea pămînteană şi de expresia naturală a fizionomiilor lor. Stupoarea pe care o ai e dată de faptul că în contactul cu ei îţi dai seama că sunt vii, pur şi simplu vii. O exegetă a acestui grup sculptural, Edith Fründt, observă că fiecare persoană, dintre cele douăsprezece, trăieşte pentru sine, fiind concomitent parte a întregului. Statuile ctitorilor sunt şi reprezentări materiale ale timpului lor şi, totodată, fiecare dintre ele este prototipul unui anumit caracter ce poate fi recunoscut cu precizie. Cele mai multe comentarii le-a declanşat privirea enigmatică pe care o are prinţesa Uta, aşezată alături de soţul ei, markgraful Ekkehard. Surprinzător este gestul prin care, cu mîna dreaptă, aflată înăuntrul mantalei sale, Uta îşi ridică gulerul, ascunzînd o parte a obrazului şi sugerînd o anume distanţare faţă de markgraf. Felul în care prinţesa îşi ascunde o parte a obrazului i-ar fi provocat, dacă ar fi văzut-o, zîmbetul prinţesei de Guermantes, care, peste secole, făcea acelaşi gest în loja ei de la operă.

Am revenit de mai multe ori în Naumburg ca să privesc chipul enigmatic al prinţesei Uta şi ca să beneficiez la plecare de zîmbetul ironic de despărţire al prinţesei Reglindis…

Enigmele pe care le conţin cele două prinţese sporesc prin faptul că însuşi numele civil al artistului genial care le-a sculptat s-a şters încă de la sfîrşitul epocii medievale şi el rămîne pentru totdeauna cunoscut prin sintagma „meşterul de la Naumburg“.