a4

Adrian Popescu

          Câteva cuvinte vreau să rostesc despre cei doi scriitori premiaţi de revista Apostrof: Ruxandra Cesereanu şi Ovidiu Pecican, dar şi un elogiu Martei Petreu, care a ştiut şi ştie să dea importanţa cuvenită evenimentului literar în general. A propus – şi noi am intrat în joc – o sărbătoare a scrisului şi a autorilor aici de faţă.
La Ruxandra Cesereanu, am intuit un strat mitic, o imagine a inconştientului, care pătrunde în poezia sa, mitul grecesc al Grădinii Hesperidelor. Acea grădină cu mere de aur, păzită de un dragon (zmeu, dacă vreţi, în varianta noastră folclorică), iar Hercule reuşeşte să fure din merele jinduite. Mere care, aş zice eu, se coc sub razele lunii, nu sub cele solare. Ce trebuie să ai pentru a fura merele? Tărie şi iscusinţă. Figura inconştientului răzbate în conştient: Ruxandra vrea merele, mere sublunare, apelând la vrăjile ambigui ale poeziei, la un limbaj uneori delirant (vezi antologia poeziei onirice, Deliruri şi delire); mai mult, se simte bine printre prietenele ei declarate ludic „vrăjitoare“. Substratul oniric se manifestă din plin. E stratul de adâncime al eului său, ,,pivniţa“’ unde merele mitice pot să-şi păstreze seva. Călătoriile sale anuale în insulele greceşti sunt mai mult decât simple vacanţe, cred. Sunt menite să transforme, prin infuzia lor de beatitudine solară, grădina sa întunecată într-una luminoasă.
Grădina deliciilor, Zona vie, volume ale sale de început, aparţin acestei lumi tensionate, agitate de figuri ambigui. Remediul la acţiunea lor aproape agresivă va fi migraţia spre sudul simplităţii. Marea, stâncile fierbinţi, nisipul, viaţa elementară în aer liber alungă demonii… Stările de vrajă lunară sunt alungate de extazul luminii apolinice. Grădina Hesperidelor e, poate, Insula Leuke, Insula Şerpilor, Ada Kaleh, după unii, oricum poate fi; a fost localizată în teritoriul pelasgilor, undeva în nordul Dunării, în Tracia, de unde vine şi Hercule, din ţinuturile noastre numite hiperboreene.
Istoricul Ovidiu Pecican are talentul de a da culoare şi epic fabulos nu numai studiilor sale, eseului literar. Mâna de prozator se amestecă benefic în aluatul evenimentelor reale sau imaginare, pe care le frământă bine, oferindu-ne un produs intelectual hrănitor, substanţial, adică, şi savuros, în acelaşi timp. Romanele sale au personaje veritabile, nu doar idei noi, şi o pătrunzătoare observaţie sociologică. Ovidiu Pecican deţine informaţia de la sursă pe care fantezia lui o prelucrează creativ, cu un umor de multe ori suculent, fie că e vorba despre o cronică de carte sau un eseu.
Ciudată sincronicitate! Rubrica lui Ovidiu Pecican din Observator cultural se numeşte „Avalon“, în traducere ,,Insula merelor“. Avalonul Sfântului Graal şi ciclul legendelor irlandeze. Celţii. Ovidiu Pecican nu e Ovid Densusianu, nici nu a avut intenţia, dar uneori aceste închipuiri trans-istorice şi ipotezele debordante parcă i-ar apropia.
Cu aerul său de adolescent zâmbitor, e mereu gata să-şi uimească interlocutorul sau cititorul cu o noutate spectaculoasă, cu o teorie originală, cu o observaţie paradoxală. Ovidiu are rădăcini latine şi idealuri latine, nu doar datorită numelui, e realist şi pios, ca un civesromanus, activ şi iubitor de otium. În alt veac, ar fi fost un excelent orator în For, un republican echilibrat, erudit, admirator al lui Cicero, poate prieten, emul, dar niciodată famul.