CRISTIAN VASILE, KEITH HITCHINS – ONESTITATEA ISTORICULUI

Unul dintre marile mele regrete este acela că nu l-am cunoscut personal pe profesorul american Keith Hitchins (2 aprilie 1931 – 1 noiembrie 2020). Îi citisem mai ales sintezele de istorie românească publicate în anii 1990 la Editura Humanitas şi ştiam mai multe detalii despre profilul său academic şi uman de la profesorul Şerban Papacostea, împreună cu care a realizat un volum de referinţă de istorie a României (alături de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant şi Pompiliu Teodor). L-am „întâlnit“ totuşi pe Keith Hitchins în spaţiul virtual spre finele anului 2013 datorită doamnei Zsuzsánna Magdó – pe atunci studentă doctorală la University of Illinois at Urbana-Champaign – care a mediat un dialog electronic. La acel moment, profesorul Hitchins lucra la scurta sa sinteză de istorie românească (A Concise History of Romania, Cambridge University Press, Cambridge, 2014/Scurtă istorie a României, Polirom, Iaşi, 2015), dar era foarte interesat – cumva spre surprinderea mea – şi de relaţiile româno-iraniene, ca şi de spaţiul iranian ca atare. Se angajase, între altele, să definitiveze un articol pe această temă pentru Encyclopaedia Iranica – un instrument cuprinzător de cercetare dedicat studierii civilizaţiei iraniene în Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală şi subcontinentul indian. Prin urmare, solicita sprijinul celor din jur şi am fost onorat să îi ofer modestul meu suport documentar. Fără a abandona subiectele româneşti, se apropiase foarte mult de istoria Orientului apropiat şi mijlociu. De altfel, pentru acelaşi prestigios lexicon online editat de Columbia University, Keith Hitchins a lucrat şi în calitate de editor consultant acoperind Studiile Caucaziene şi Kurde.

Cred că nu putem încă măsura exact impactul benefic produs în istoriografia şi cultura autohtonă de marile sale sinteze de istorie a României, dimpreună cu lucrările generale şi speciale despre istoria Transilvaniei (privitoare la geneza mişcării naţionale româneşti, la biografia mitropolitului ortodox Andrei Şaguna, la rolul intelectualilor etc.). Mi-aduc aminte că, la începutul lui noiembrie 2020, atunci când a murit Keith Hitchins, unora din România pur şi simplu nu le-a venit să creadă că profesorul de studii româneşti şi sud-est europene de la University of Illinois at Urbana-Champaign a încetat din viaţă. Parcă aşteptau şi alte confirmări suplimentare înainte de a redacta o evocare sau un necrolog dedicat celui care a fost numit – pe bună dreptate – „amicul României“ (vezi Sorin Antohi, „Amicus Romaniae. În memoria lui Keith Hitchins, 1931-2020“, în Observator cultural, nr. 1039, 12 noiembrie 2020). În ţară, deja câţiva istorici apropiaţi se pregăteau să îl omagieze la momentul 2 aprilie 2021 pentru împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani. Între aceştia s-a numărat şi profesorul Vasile Puşcaş, membru corespondent al Academiei Române, care ne-a lăsat o valoroasă mărturie în acest sens – Vasile Puşcaş, Keith Hitchins. The Historian’s Honesty. Onestitatea istoricului, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2021, 169 pag.

Volumul bilingv al istoricului clujean – apărut sub egida Academiei Române, Filiala Cluj Napoca, a Institutului de Istorie „George Bariţiu“ şi a Fundaţiei „Transilvania Leaders“ – dezvoltă câteva teme majore strâns legate de biografia intelectuală a profesorului american: înaltul său umanism dublat de o deosebită cultură enciclopedică (cunoştea aproape 20 de limbi), legătura specială cu România (chiar şi în ultima parte a vieţii când – aşa cum am anticipat – îşi lărgise considerabil registrul de subiecte istorice abordate), precum şi rememorarea contactelor directe şi indirecte cu Keith Hitchins din anii 1970 până aproape de momentul noiembrie 2020. După ce constată existenţa a 60 de ani de prezenţă continuă în peisajul istoriografic autohton a lui Keith Hitchins (între 1960 şi 2020), Vasile Puşcaş se concentrează asupra promovării consecvente a subiectelor de istorie românească în spaţiul cultural şi editorial anglo-saxon. Venit în România în 1960 prin programul de burse „Fulbright“, viitorul profesor de la University of Illinois at Urbana-Champaign va ajunge consultant al unor prestigioase instituţii americane (IREX, Joint Committee on Eastern Europe etc.).

Vasile Puşcaş acordă o mare atenţie în volumul său şi contextului politico-istoric în care a evoluat Keith Hitchins, un istoric occidental venit într-o ţară comunistă ce nu cunoscuse încă o serioasă destalinizare. Sosit în Republica Populară Română cu o bursă de doi ani, tânărul american nu putea să nu intre în vizorul Securităţii, care i-a şi întocmit un dosar de urmărire, destul de consistent după cum aflăm din paginile cărţii. Petru Comarnescu – unul dintre puţinii intelectuali români cu doctorat în Statele Unite ale Americii (la University of Southern California) – îl influenţează şi îi furnizează sugestii importante de cercetare, aşa cum arată şi Vasile Puşcaş, dar în acelaşi timp, sub numele de cod „Anton“, transmite poliţiei secrete note informative despre cercetătorul american aflat la început de carieră (vezi Lucian Boia, ed., Dosarele secrete ale agentului „Anton“. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii, Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 270). Nu astfel de momente de trădare a încrederii sunt importante (iar Comarnescu nu este nicidecum un caz singular), cât modalitatea prin care Keith Hitchins a trecut peste acest gen de supraveghere şi de suspiciune şi a ştiut să diferenţieze între natura dictatorială a regimului politic şi istoria unui spaţiu cultural analizat (istorie care îi include şi pe oamenii, contemporani lui, „aflaţi sub vremi“). Dosarul Keith Hitchins păstrat în arhiva CNSAS este, fără îndoială, o sursă relevantă pentru o viitoare biografie a profesorului american, dar ea nu trebuie absolutizată. Vasile Puşcaş insistă foarte mult asupra cărţilor profesorului Hitchins traduse în româneşte chiar începând din anii 1970, încă înainte de 1977, anul desfiinţării (doar formale a) cenzurii comuniste (Comitetul pentru Presă şi Tipărituri – CPT/Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor); un exemplu ar fi Cultură şi naţionalitate în Transilvania, Editura Dacia, Cluj, 1972. Astfel, istoricul clujean oferă indirect şi o sugestie de investigare mai atentă în viitor a fondului CPT aflat la Arhivele Naţionale în căutarea referatelor cenzurii care au însoţit procesul de traducere şi tipărire a volumelor datorate lui Keith Hitchins.

În final, să reţinem spusele profesorului Vasile Puşcaş din introducerea volumului: „un scop pe care l-am urmărit este de a dezvolta interesul pentru scrierile sale deosebite şi, în acelaşi timp, de a spune breslei istoricilor că avem încă multe de învăţat din ceea ce a creat Keith Hitchins în istoriografie şi cultură. Căci istoricul Keith Hitchins ocupă un loc distinct, de mare cinste şi valoare în istoriografia americană, dar deopotrivă în cea a României şi în istoriografia universală“. În viitorul nu foarte îndepărtat, cineva – poate dintre cei care i-au fost apropiaţi sau care l-au cunoscut mai bine – ar trebui să se încumete să realizeze o biografie intelectuală de mari proporţii consacrată profesorului Keith Hitchins. Textul lucrării lui Vasile Puşcaş împreună cu alte mărturii evocatoare, datorate lui Paul Michelson, Sorin Antohi (adunate în Archiva Moldaviae), precum şi foştilor colegi din anturajul Societăţii pentru Studii Româneşti (Society for Romanian Studies/SRS) pot servi drept surse secundare esenţiale.