ANA PARASCHIVESCU, QUANTUM POTES, TANTUM AUDE. PAUL VALÉRY, GÂNDITORUL

Sfârşitul de secol nouăsprezece şi începutul următorului au dat în cultura universală nume şi orientări care au schimbat modul de gândire de până atunci, pentru a se impune definitiv, aşa cum sunt marii teoreticieni şi noile forme de a vedea lumea plină de real, dar şi de conceptual, de imaginar. Paul Valéry este unul dintre aceste nume. În 2022, Editura Humanitas a publicat în traducerea lui Marius Ghica fragmente din Caiete-le sale. Scriitorul craiovean reia corpul de texte apărut în ediţia din 1989, la Editura Univers, îngrijită şi prefaţată de Ştefan Aug. Doinaş, cu titlul, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, la care adaugă unele traduceri noi. Marius Ghica utilizează, cum el însuşi mărturiseşte în prefaţa la ediţia actuală a fragmentelor valéryene, cele două volume apărute la Gallimard, care au condensat imensul material produs în orele de veghe matinală, când contemplaţia sistematică a propriului mecanism de gândire a dat idei valoroase pentru multe discipline, care fac din Valéry un contemporan al nostru.

Marius Ghica păstrează şase capitole care dezvăluie temeritatea spiritului valéryan ce surprinde şi azi prin profunzime, chiar dacă, uneori, greu de decriptat, pentru că filozoful se suprapune poetului, ceea ce duce la complexitate, cu înţelesuri dincolo de text, în metaforă, mai persistentă pentru cititor, ucenic uimit de potenţa unei minţi strălucite. Aşa cum afirmă, Valéry nu scrie pentru propria plăcere, nu caută bucuria de a fi, ci de a şti. Scrisul caietelor nu reprezintă un act de narcisism decât prin dorinţa de a se cunoaşte pe sine, doar în acest gest putem identifica izolarea sa în lumea mai pură a conceptualizărilor. Cum poetic spune „Munca mea este de Penelopă“, iar, despre limbaj: „Cuvintele fac parte din noi mai mult decât nervii. Nu ne cunoaştem creierul decât din auzite“. Azi am putea opina despre creierul scriitorului francez că s-a descoperit în faţa cititorului plin de efervescenţă şi substanţă.

Paul Valéry descoperă mecanismele care înlănţuie limbajul de gesturi, pas cu pas. Face mai întâi o taxonomie a lor: simbolice, convenţionale, indicative, imitative, interogative. Apoi interogaţiile se extind spre originea sintaxei, mişcarea discursului, rolul sunetului, a cântului sau ritmului. În acest fel funcţionează gândirea scriitorului, preocuparea constantă pentru structura internă a fiecărei noţiuni. Cum se naşte spaţiul într-o conversaţie? Remarcabil de simplu. Spaţiul este creat de verbe şi expus de mână, gestul primeşte plusvaloare, devine o forţă, golul construieşte fără material, wireless, mâna desenează ceva fără nimic, scrie ficţiuni percepute ca reale, prin delimitare şi permisivitate.

Valéry este un inventator, ceea ce a remarcat Marius Ghica în prefaţa mai sus amintită, şi nu unul obişnuit, pentru că aşterne pe hârtie nişte idei puse în practică azi în domeniul inteligenţei artificiale, ca de exemplu: „Ideea mea a fost să concep o limbă artificială întemeiată pe realul gândirii, limba pură, sistem de semne […] care să fie pentru limba naturală ceea ce este geometria carteziană pentru geometria grecilor“. În alt context, în 1936, vorbeşte despre „Cuvinte nedeterminate – cele care îţi permit să scrii ceea ce nu ai putea gândi. Joacă un rol istoric enorm. Dumnezeu. Univers. Infinit. Cauză. Spirit. Suflet. Semantica metafizicii.“. Ceea ce se raliază unei însemnări şi mai vechi, „Metafizica sau astrologia cuvintelor“, o definire poetică a filozofiei. Metafizica ar fi arta de a interpreta cuvinte, de a le prezice semantic. Valéry propune astfel o reevaluare a filozofiei. Afirmă că „uimirea“ reprezintă „Fondul a jumătate din filozofie“. Intenţionând să găsească punctele slabe ale diferitelor definiţii ale acesteia, ajunge la concluzia că ea există atunci când nu e căutată. Îi descrie concis pe Kant, Descartes, Leibnitz şi, şi mai lapidar, pe Nietzsche, care „nu este o hrană, este un excitant“. Apoi se opreşte din nou la limbaj, văzut, aşa cum am mai amintit, ca aparenţă, iluzie. Filozofia nu se raportează corect la noţiuni, are nevoie de fraze demonstrate, nu de cuvinte. Paul Valéry arată imprecizia sistemelor şi cât de uşor pot fi demontaţi filozofii de pe piedestalele lor. Nimeni nu rezistă unui tir de întrebări în scopul clarificării, dar, el însuşi un filozof, acceptă că vagul ar putea fi „indestructibil“ pentru că e nevoie de lipsa preciziei, pentru a înţelege ce nu e de înţeles.

Şi un paradox (dar nu primul, nici unicul): „Suntem făcuţi pentru a nu şti că nu suntem liberi“, pentru că „Toată creaţia nu este decât un uşor ‹‹defect›› în puritatea neantului“. Timpul apare adesea în gândurile scriitorului francez, iar una dintre intuiţiile sale este că „Timpul nu este decât un cuvânt“. Apoi, detaliază atât în legătură cu timpul, cât şi cu „Cogito-ul cartezian“ pe care îl vede ca pe „un strigăt magnific, un cuvânt de dramă, o mişcare literară“. Valéry procedează prin reducţie, apoi amplifică ideea dându-i alte sensuri şi provoacă raţiunea să se îndrepte în direcţii multiple, cu ramificaţii insolite. Observă că nu există contraste de tipul zi/ noapte, bine/ rău, că ziua succede nopţii şi ajunge la complementaritate, adăugând fuziunea naturală dintre bine şi rău într-un individ. Este unul dintre traseele reflecţiilor sale. Adesea, este liric: „Frumuseţea este un cerc“. El vede realitatea exterioară cu ochi contemplativi, imediat o raţionalizează, dar nu într-o ştiinţă rece, ci în complicaţii metafizice. O casă de ţară devine impuls pentru raţionamente despre muzică. Consideraţiile lui sunt arborescente de nenumărate ori, Marius Ghica subliniind că din economie de spaţiu editorial nu poate fi redată grafic aşezarea textului, imaginea completând în fapt sensul, neputând să prevezi niciodată cu certitudine direcţia. Valéry este infestat cu microbul căutării interioare, este imprevizibil, de o poeticitate pe care nu şi-o reprimă, ba chiar o reprezintă prin desen. Face notaţii scurte, schematice, nu încheie, revine.

Din punctul său de vedere, „Toate artele au ca obiectiv comun să prindă poezia“. El scrie despre muzică, desen, arhitectură. Pe Wagner îl admiră ca şi pe Degas sau Mallarmé. „Muzica grandioasă este scrisul omului complet“. „Plăcerea pe care o poate da arhitectura este mai întâi vizuală […] Poezie a materiilor – puţin exploatată. Imagine sau idee a oţelului călit. Structuri. Substanţă de nori.“. „Surâsul Giocondei […] Spune prin el însuşi: Eu nu mă gândesc la nimic, Leonardo gândeşte despre mine“. Întotdeauna preferă reflecţia, ca în cazul dansului, pe care ar vrea să-l disece în tăcerea materiei cenuşii, nu să-l privească.

Ultimul capitol al volumului, Istorie – Politică, nu mai surprinde când se notează: „A nu şti nimic cu adevărat, caracteristica istoricului“. Dar nu e un impediment să-şi expună părerile despre englezi, germani, Franţa, Europa şi Biserică, aşa cum orice gânditor se raportează la lumea în care evoluează, o critică şi o acceptă, o iubeşte, este indiferent sau pasional, om al timpului său, ar fi zis Maiorescu. Un subtitlu Feminismus (sic!) şi detalierea: „Femeile se plictisesc. Este secretul lor profund. Cel al politicii lor. Dacă intră într-o carieră, poate că acest caracter imprimat de harem se va atenua, şi va fi o mare schimbare în viaţa generală a speciei“. Era anul 1928.

Azi, din plictiseală sau nu, depăşind caracterul imprimat de harem, am impresia că Paul Valéry probează anularea timpului sau, poate, chiar existenţa lui ca organ viu, care nu ne înghite, ci ne stochează, ne extrage ce avem mai bun şi îl dă mai departe, dar nu ştim ce e binele şi răul, două capete ale podului sau mijlocul? Prin reeditarea adăugită a Caiete-lor valériene, Marius Ghica şi Humanitas reuşesc o serie de acţiuni cu prefixul „re“: reamintesc, reevaluează, redescoperă, reunesc, reechilibrează, redeschid.