MIRELA NAGÂŢ, O EDUCAŢIE SENTIMENTALĂ

• Radu Stanca

Radu Stanca avea 26 de ani când postula cu insolenţa vârstei următoarea tipologie superlativă feminină: „Cele trei trepte de desăvârşire ale feminităţii: curtezana, amazoana şi sfânta“. I se confesa astfel prietenului I. Negoiţescu. Era perioada „tinereţii donjuaniste“ a poetului, cum o numeşte criticul Ion Vartic. Formula aforistică avea să aibă o stranie putere premonitorie, aproape anticipând figurile din galeria erotică a lui Radu Stanca – curtezanele au fost câteva, amazoanele, mai pregnant ca inspiraţie livrescă: de la amazoana lui Goethe, Natalia din Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trecând la Edda, eroina prozei Puntea neagră, iar sfânta s-a dovedit, în cele din urmă, soţia Doti, alături de care va cunoaşte iubirea decisivă. Aceste experienţe, astfel gradate, corespund, de fapt, şi unei educaţii sentimentale care se încheie odată cu mariajul alături de actriţa Dorina Ghibu (pe care o regăsim sub hipocoristicul Doti).

Amazoana, ca fantasmă erotică, pare să fi locuit imaginarul lui Radu Stanca. Soţia însăşi devine la un moment dat o amazoană medievală, protagonista unui episod ciclist, nu hipic, când, la câteva luni de la căsătorie, îi face poetului o surpriză şi parcurge cei 180 de kilometri de la Cluj la Sibiu, cu velocipedul. Dar căutând amazoana, într-un sens mai larg, în biografia lui Radu Stanca, trebuie să ne oprim la tânăra misterioasă, protagonista unui episod bizar, care s-ar fi petrecut în 1946, la Păltiniş, unde poetul făcea o cură pentru ameliorarea bolii pulmonare. Pe scurt, e vorba de o femeie care-şi păstrează secrete detaliile biografiei, „jumătate nemţoaică, jumătate franţuzoaică“, cu care poetul are acuplări panice în natură: „Am pătruns printr-o romantică alee, într-o poeniţă unde se află ruinele unui vechi conac de vară al contelui Teleki. Când să mă aşez pe un butuc, aud în spate o voce drăcească hohotind. Mă ridic şi mă iau după sunete. În spatele vechiului conac se găseşte un izvor care străbate un mic plai. Aici am zărit, stupefiat, o femeie goală alergând prin iarba înrourată, modelând în aer un dans senzual, aruncându-şi apoi, în trecere, picioarele în apa izvorului. […] În aceeaşi oră, acolo, pe iarbă, panic, mi s-a dat. Apoi, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, în acelaşi loc“.

Ce-o face pe această femeie asimilabilă figurii amazoanei? Sentimentul de „teroare erotică“ pe care i-l inspiră partenerului ei, pe care-l domină nu numai cu apetitul senzual, ci şi prin felul în care impune regulile jocului. O trimitere la regina amazoanelor ne indică aceeaşi pistă: „ca fizic seamănă pefect cu imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre Penthesilea. E o frumuseţe în care se presimte tremurul crupei cavaline şi brioul dezlănţuit al galopului ei“. Alte indicii din epistola lui Radu Stanca – „femeia infernală“, „făptura tirană“ din nou reflectă portretul mitologic consacrat, de „ucigaşă, dar şi iubitoare de bărbaţi“ (complex investigat de Adriana Babeţi în studiul ei din 2013). Mărturisirea făcută lui Negoiţescu descrie o veritabilă obsesie erotică, în care dorinţa e alimentată de mister: „Înapoindu-mă la Sibiu, am regăsit-o aici şi cântecul a continuat. Sunt complet sub porunca ei. Ne vedem zilnic, la ore pe care le fixează ea, acasă la ea, într-un cadru pe care-l pregăteşte cu o desăvârşită artă pentru libaţiile noastre“. În plus, un aer vag primejdios intensifică pasajul păltinişean, care virează spre genul detectivistic senzual, în care detectivul e sedus de femeia fatală pe care-o investighează: „sunt pe moment atât de plin de această femeie, încât mi-e cu neputinţă să aleg detaliul cel mai semnificativ pe care să ţi-l comunic, ca să ţi-o sugerez. E în ea însă şi o nălucă tainică pe care nu am să mă las până nu am s-o prind în laţ“.

Episodul e atât de excentric, încât pe bună dreptate, criticul Ion Vartic îi semnalează natura ficţională amfibolică, socotind povestea „un ambiguu incipit de proză“, pregătitor pentru povestirea Puntea neagră. Această proză, singura dusă la bun sfârşit de Radu Stanca, avea să apară în 1975 în revista Manuscriptum, graţie lui Constantin Cubleşan (după un manuscris din arhiva fratelui autorului), şi recent, într-un volum mozaicat, îngrijit de editorii Marin Diaconu şi Anca Sîrghie. Întâlnirea păltinişeană pare să-i fi inspirat, aşadar, detaliile atmosferei rău prevestitoare în care se defăşoară povestea de dragoste nefericită dintre un tânăr muzeograf şi misterioasa Edda, o amazoană teutonă cu părul fluturând în vânt. (Pe Stanca îl pasiona Penthesilea lui Kleist.) Recunoaştem cadrul natural şi exotismul lui funest: poeniţa cu ruine şi hohotiri drăceşti din scrisori lasă loc în povestire unei „pădurici negre şi dese“, unde se află un conac izolat, scufundat în întuneric.

De fapt, proza amintită topeşte mai multe fire biografice. Din bizara idilă de la Păltiniş ajung în plan ficţional doar nişte accente de atmosferă: aerul plin de presimţiri şi mister al poveştii şi figura voit enigmatică a eroinei Edda. Esenţialmente însă Puntea neagră vorbeşte despre o altă secvenţă sentimentală. Într-o scrisoare către I. Negoiţescu, datată iulie 1948, găsim prima menţiune despre stadiul incipient al acestui text, care, mărturiseşte autorul, şi-ar avea rădăcinile într-o rană sufletească proaspătă, în învolburarea „unei istovitoare pasiuni“. Identitatea femeii „vinovate“ de rana ce-i dăduse imboldul scrisului atunci a fost devoalată de Ion Vartic în notele la ediţia integrală a epistolarului Stanca-Negoiţescu: actriţa Victoria Medeea, cu care poetul va avea până la urmă o pasiune împărtăşită.

Pare că experienţele sentimentale din prima tinereţe sunt pentru Radu Stanca o căutare a feminităţii generice. Nimic mai sugestiv în acest sens decât felul în care imaginează un personaj-puzzle (integrat într-un proiect de roman în parte autoficţional, neconcretizat), numit Rita Hermann, croit din trăsăturile unor femei reale din anturajul cerchiştilor, ca o „combinaţie din Monika Darlies, Fana şi Irina Beu“. Monika Darlies era o actriţă germană din Sibiu, care emigrase în 1944, Fana Kernbach era colegă de Cerc şi, mai mult, partenera lui Radu Stanca într-un flirt nu prea serios. Cât despre Irina Beu ştim şi din notele lui Ion Vartic la Romanul epistolar, şi din scrisorile lui Ştefan Aug. Doinaş, că era o veche „flacără“ a lui Radu Stanca, care-i provocase o dramă sentimentală, după ce optase pentru rivalul lui.

Un homme à femmes, un versat în „jocurile lui Eros“, aşa-l evocă şi Nicolae Balotă în memoriile sale pe Radu Stanca, făcând distincţie, totuşi, între tinereţea erotică tumultoasă a poetului şi metamorfoza lui radicală odată ce-o întâlneşte pe Doti: „un autentic jucător, convertit însă în timpul din urmă de la donjuanismul lui iniţial, de la poligamie (sau mai bine zis plurigamie, căci alerga cu mare viteză de la o dragoste la alta, la altele) la o strictă monogamie“. O scenă despre o întâlnire inoportună a cuplului conjugal cu o fostă iubită a poetului are parte de disculpări amuzate: „«dar n-a fost deloc o dragoste» – protesta Radu, râzând însă şi el cu râsul lui spart, uşor răguşit – «a fost o simplă călărire în zori, când rămâneam cu ea, după ce pleca soţul la institutul lui»“. Tot din memoriile lui Balotă aflăm de încă o tipologie a feminităţii à la Radu Stanca, deosebind „«femei-ciută», «femei-piersică» sau «femei-clopot»“.

Însă dincolo de această retorică subsumabilă extravaganţei vârstei, pare că pentru Radu Stanca portretul ideal al partenerei se creiona în termenii unui superlativ al feminităţii (ştim din scrisorile către Doti cât de flatat era de efectul pe care-l producea frumuseţea soţiei asupra celor din jur). Poate că această proiecţie mentală era hrănită inconştient şi de discuţiile purtate în familie, la vremea vârstei matrimoniale a copiilor. În memoriile lui, fratele mijlociu, Horia Stanca, povesteşte cum tatăl, Sebastian, „se obstina în pretenţia de a-i aduce în casă numai femei frumoase, fără alte considerente practice“. Iar această frumuseţe includea nu numai graţia şi armonia trupului, ci şi eleganţa vestimentară sau gustul intelectual, aflăm din „examenul“ pe care l-a trecut cu bine în faţa socrului prima soţie a lui Horia, nemţoaica Erna. Sebastian Stanca s-a stins în 1947 şi n-a mai apucat s-o cunoască pe Doti.

Portretul de seducător al unui Radu Stanca extrem de carismatic şi curtenitor reiese din varii evocări ale celor cu care s-a intersectat. Cu observaţia că poetul nu făcea figură aparte în interiorul Cercului, care nu era o grupare de sihaştri ai bibliotecii. Câteva scrisori inedite ale lui Ştefan Aug. Doinaş către Radu Stanca, transcrise de Marta Petreu în Apostrof, surprind relaţiile cerchiştilor de la începutul anului 1946, cu atmosfera de emulaţie intelectuală şi zburdălnicie senzuală juvenilă. Sunt evocaţi, de pildă, ironic Deliu Petroiu şi Ovidiu Cotruş, exersându-şi seducţia pe două tinere, una „sprintenă“, alta, „inteligentă“, dar şi un sărut homoerotic dintre balerinul Trixy Checais şi Ovidiu Cotruş.

Viorica Guy Marica (istoric şi critic de artă, care-a frecventat Cercul Literar de la Sibiu), face şi ea profilul lui Radu Stanca din tinereţe, cu farmecul discursiv şi fronda tipică vârstei, într-un „Remember cerchist“, publicat în două numere ale revistei clujene Tribuna, şi parţial reluat în revista Secolul 21: „Radu puncta libaţia cu savuroase butade, uneori pigmentate cu paranteze mai temerare. O întreba, de pildă, insidios pe chelneriţa tânără care ne servea, mişcându-se uneori cam somnolent: «Drăguţă, ai fost mireasă azi-noapte?!» (…) Pseudo-pehlivănia stanciană, complăcându-se a alterna seriozitatea cu umorul dezbumbat, mă făcea să râd, iscând replica: «Drăguţă, tu eşti sexuală la cap şi cerebrală la sex»“.

Actorul Gaga Stănescu de la Teatrul din Sibiu îşi aminteşte că poetul era „cavaler“ şi complimenta femeile, iar Ovidiu Drimba, un cerchist autorenegat, reţine cu maliţie că „între toţi cerchiştii, nimeni nu ştia ca Radu Stanca să sărute mâna la o fată“.

Tot Viorica Guy Marica, pe post de confidentă sentimentală a membrilor grupului, reînvie atmosfera de badinerie amoroasă în care dramele se vindecau rapid cu alte flirturi: „După ce trecuse, nu fără dezamăgire, de episodul Irina B. (nu Branişte!), logodită şi măritată cu Pitu P. într-o fastuoasă cununie, a urmat Gertrude Q. […] Zveltă, deşteaptă, brunetă cu tenul dalb, primea tacit omagiile lui Radu“. Tânăra avea mai mulţi adoratori, scrie Viorica Guy Marica, şi era „în embarras du choix “.

Privită în ansamblu, biografia sentimentală a lui Radu Stanca arată cum erosul şi creaţia se contopesc într-o formulă existenţială cu modulaţii care variază. În episoadele educaţiei sentimentale parcurse, reflexul lui Radu Stanca e să se întrebe, adecvat fiecărui moment trăit, care sunt consecinţele respectivei idile asupra artei sale. O face inclusiv în cazul relaţiilor din gama minoră. În toiul flirtului senzual de la Păltiniş din ’46, gândul lui e la decantarea scriitoricească a poveştii de amor, la momentul când „vor germina pe hârtie“ efluviile de ispiraţie ale aventurii. Iar când se desparte cu suferinţă de Victoria Medeea, acelaşi gând creator îl nelinişteşte: „Rana va lăsa o cicatrice vizibilă, dar eu aş prefera «opera» – pe care apoi s-o îndrăgesc ca pe cel mai scump copil al dragostei noastre“. Accentele se schimbă radical, mai târziu, în relaţia de maturitate cu Doti. Muzele de ocazie ies din scenă ca să facă loc cuplului ca o supraidentitate, în care cei doi parteneri devin co-creatori.