DAN CULCER, SĂ MAI FIE IAR IERI. SCRISOARE NETRIMISĂ

• Desen de Horaţiu Mălăele

Te visez în nopţi numărate, cumva-necumva, fără voia mea, fără voia ta. Rămân puţine

din cele visate.: acum te dezbrac şi te sărut pe umăr… simt că-mi picură în ochi

ceva cald, e lapte stors dintr-un sân…: altădată, goală, ca în fotograma pe care nu

vreau să o uit, râzi, arătând un colţ de pădure cu brazi întunecaţi, de unde ne priveşte

cineva… Împietrit, după semnele de scârbă, de ură pe care ni le-am dat, ştiu că orice

vorbire e în zadar. Cap şi pajură. Scrisoarea asta, formă invertită a iubirii, scrisă cu

cerneală acidă, ce-apare în oglindă, zgâriată pe piele, a mea, a ta, a mea… scâncet de

supunere: stai vie în faţa unui bărbat care azi nu se mai iubeşte pe sine, ce simte

pericolul, instinctul vital îl biciuie, cnut cu mărgele rubinii… ştii ce fel de om e? voiai

să îl ai lângă tine, unul puternic,

cum mámele-şi doresc? Sau unul nevolnic, putorilor sortit?…: şi iarăşi, te văd

plângând, aşteptându-ţi fiul crucificat. şi îţi vorbesc zi de noapte târzie, cum mi-ai

vorbit tu cândva din Ochiul ciclonului cel luminos, îţi spun că aş vrea să te iubesc în

aşternutul jilav,
dar e sudoarea unui coşmar de care nimic nu m-a apărat… Pe lumea

asta nu mai e nimeni, doar noi atârnaţi de capetele unui fir. Asculţi fără să spui ceva,

fără să ştiu de auzi cuvintele-mi fierbinţi şi amare, îţi murmur vorbe lunecoase, suveici

printre fire întinse peste lume, când eşti singură înainte de somn, nu-mi recunoşti

vocea şi crezi că ar fi a unui străin pe care, flatată, curioasă, îl laşi să-şi spună

povestea, să-ţi spună că eşti o plantă carnivoră cu un capac şi gheare trandafirii în uter

iar, el, captiv în capcană, în lichidul parfumat, incolor, topindu-se fericit… Ce

pierdere de sine în noaptea luminoasă din Ochiul ciclonului pentru care întunericul nu

există, în care cataracta motoarelor nu se opreşte: să nu mai exist, îmi spun, să dispar,

să pot să fiu alt Eu alt Tu, să renasc dintr-o femeie chioară de-un sân, în potirul căreia

se adună lapte şi miere şi curge inundând lumea: să se adape sărăntocii, să plângă

beţivii, să exalte poeţii, să delireze, să se închine în faţa colosului firav dintre cracii

căruia ne tragem, abis care ne-atrage şi expulzează, alt Tu, tinoavă tăcută în care

nimeni nu se poate îneca!: să-ţi spun că vreau să zburăm, goi şi-nfriguraţi, până ne

vom încrucişa deasupra marelui Ochi,

ca doi fluturi în noapte, ajunşi în vârful acelui turn de metal,

pentru care iubirea e cer deschis şi cupolă, din care ţâşneşte o lungă spadă albastră,

incandescentă într-un scurt-circuit bezmetic… turnul şi cupola se topesc şi împrăştie

stropi de metal peste oraşul înspăimântat, urlând.: stai, acum, ghemuită-n’ntr-un ou, te

dezghioc deget cu deget, braţ cu braţ, por cu por, coapse strânse, ochi închişi, urechi

care nu aud, nări care nu respiră… te dezghioc, te înfloresc, te mângâi vânt-gând cald,

pătrund, nisip de pustie, în toate cele deschise-închise… cine poate opri nisipul, miere

cristalizată-n deşert, să se strecoare, să străbată, să treacă, să alunece, să şteargă, să

şlefuiască, să dezmierde platoul granitic cu vene albastre al pântecului tău,
mândră

Femeie, gratia plena… Cele rele nu se vor duce pe pustii.

Dincolo, din carnea noastră

va rămâne doar dorul, menit să amintească că nu mai suntem făpturi.: cu un lujer de

ceară în mână, uitându-te deja într-o parte, aprinzi lumânarea, te priveşti în oglindă,

întrebându-te, despre mine vorbeşte omul ăsta sau despre altcineva? Mi-a vorbit sau

am visat foşnet de apă pe stânci? Mâine, dacă nu ţi-ar fi pântecul cald, dar e cald, ştiu,

în somn, când uiţi de tine şi pieri,

vei vrea să mai fie iar ieri?

 

1987-2023