VLADIMIR TISMĂNEANU, DESPRE LIBERTATEA SPIRITULUI

Pentru Mario Vargas Llosa, născut pe 28 martie acum 87 de ani, liberalismul lui Isaiah Berlin (1909-1997) a fost şi rămâne o sursă de inspiraţie politică şi morală. În această privinţă, el se întâlneşte cu gânditori precum John Gray, Michael Ignatieff, Yael Tamir, Avishai Margalit, Leah Greenfeld şi Josh Cherniss. Reiau aici câteva din ideile eseului despre Isaiah Berlin, unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai timpurilor noastre. Aş mai adăuga că reproşul admirativ care străbate finalul acestui eseu a fost formulat înaintea publicării cărţii lui Isaiah Berlin The Crooked Timber of Humanity în care ilustrul gânditor britanic se ocupa exact de zona „întunecată“ a spiritului modern, de variile incarnări ale romantismului politic şi de revoltă împotriva raţionalismului, scientismului şi pozitivismului. În acea carte, Berlin apare mult mai puţin optimist, mai puţin devotat serenităţii iluministe decât în volumele sale anterioare. Cât priveşte chestiunea a ceea ce se cheamă progres, nu voi uita rândurile Nadejdei Mandelstam care spunea că Osip Mandelstam avea doar cinci ani când a auzit acest cuvânt „progres“ şi a izbucnit în plâns. Cei care luăm în serios lecţiile veacului al XX-lea ştim de ce.

Vargas Llosa îl priveşte pe Isaiah Berlin drept „un filosof ‘reformist’, un apărător al suveranităţii individuale convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate o intreprindere alternativă pentru indivizi si naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate şi este un apărător al ‘pluralismului’, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social“.

Scrie în continuare Vargas Llosa despre ruptura sa personală cu dogmele redemptiv revoluţionare:

„Acum câţiva ani, mi-am pierdut gustul pentru utopiile politice, acele apocalipsuri care făgăduiesc să aducă raiul pe pământ: ştiu acum că ele conduc de obicei spre injustiţii la fel de serioase precum acelea pe care doresc să le îndrepte. De atunci, am ajuns la concluzia că buna socotinţă (common sense) este cea mai valabilă dintre virtuţile politice. Citindu-l pe Isaiah Berlin, am ajuns să văd un lucru pe care până atunci îl intuiam doar confuz. Anume, faptul că progresul real, deci cel care a erodat şi demolat practicile şi instituţiile barbare care fuseseră sursa unor infinite suferinţe pentru oameni şi care a întemeiat relaţii şi stiluri de viaţă mai civilizate, a fost întotdeauna realizat printr-o aplicare parţială, heterodoxă şi deformată a teoriilor sociale…

Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filosofice, istorice şi politice îmi par iluminante şi instructive. Cu toate acestea, am sentimentul că, deşi puţini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viaţa – viaţa individului în societate, viaţa societăţilor în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienţei cotidiene –, există o întreagă altă dimensiune a omului care nu apare în această viziune, ori apare doar în chip pasager: dimensiunea pe care Georges Bataille a descris-o mai bine decât oricine altcineva. Este lumea non-raţiunii care uneori orbeşte şi ucide raţiunea; lumea inconştientului care, în chipuri întotdeauna neverificabile şi dificil de detectat, impregnează, orientează şi uneori subjugă conştiinţa; lumea acelor instincte obscure care, în moduri neaşteptate, ţâşneşte brusc spre a intra în competiţie cu ideile şi adeseori le înlocuieşte ca o formă de acţiune şi poate chiar distruge ceea ce aceste idei au edificat. Nimic nu poate fi mai îndepărtat de lumea pură, senină, armonioasă, lucidă şi sănătoasă pe care o propune Isaiah Berlin despre fiinţa umană decât această concepţie sumbră, confuză, suferindă şi înverşunată a lui Bataille. Şi totuşi bănuiesc că viaţa este probabil ceva care îmbraţişează şi combină aceşti doi inamici într-un singur adevăr, în deplina lor incongruenţă“. (pp. 146-147).