Ştefan Melancu

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…“

1. Volumul cel mai recent pe care l-am publicat este unul de poezie, Despre irealul din lucruri (2017), apărut la Editura Charmides, la sugestia poetului Ion Mureşan, cel care a şi intermediat, în fapt, publicarea, în condiţiile în care nu cunoşteam pe niciunul dintre membrii redacţiei. Volumul s-a bucurat de atenţie (fiind premiat la Cartea anului, de Uniunea Scriitorilor, Filiala Cluj), cu cronici la timpul respectiv în revistele de cultură, inclusiv în două numere ale României literare. „Destinul“ de piaţă al volumul în cauză nu-l cunosc în amănunt, îl pot doar intui; finanţat de editură şi primind exemplare în contul drepturilor de autor, am trimis protocolul la diverse reviste şi l-am înmânat (bucurându-mă că o pot face) unora dintre confraţii scriitori, unor prieteni sau celor pe care îi cunosc ca buni cititori de literatură. În privinţa difuzării, ştiu că a fost trimis în ceva librării din Cluj, probabil şi din Bistriţa (unde se află sediul editurii), nu ştiu însă dacă a fost difuzat şi în alte zone ale ţării. Iar acest din urmă aspect cred că este un prim nod al labirintului pe care îl constituie în general, la noi, relaţia autor – editură – librărie/cititor: e foarte greu să ştii ce se întâmplă cu cărţile pe care le publici. E greu mai întâi să ajungi la editurile cu cota cea mai bună de piaţă, chiar dacă ai convingerea corectă a valorii propriului scris; e apoi, implicit, piedica ajungerii cărţii tale în librării; sunt după aceea problemele strict administrative, economice şi birocratice: librăriile comandă puţin, din teama neîncrederii în vandabilitate (mai cu seamă pentru cărţile de poezie, eseistică şi în general pentru cele scrise de autori români), dar şi deseori din nepricepere (mulţi dintre librarii mai noi neavând suficienta cultură necesară pentru un asemenae rol formator – şi nu doar job, iar biblioteticile comandând din ce în ce mai puţin, din lipsă de fonduri, îndeosebi cele şcolare rămase, din cauza proastelor politici educaţionale, efectiv în paragină în ultimii ani, doar cu titlurile în cea mai mare parte a lor din cealaltă epocă); şi, peste toate, se adaugă faptul că se citeşte din ce în ce mai puţin (noi fiind, şi aici pe ultimul loc, cred, în clasamentul european al cărţilor citite).

2. Internetul poate să fie o alternativă, în condiţiile în care depozitele online (librării, anticariate, alte platforme combinate) îţi pun la dispoziţie titluri, unele de negăsit în librăriile obişnuite. Intervin însă şi aici aceleaşi dificultăţi generale, precum lipsa banilor pentru tinerii cititori sau a unui ghidaj valoric (critica de întâmpinare devenind din ce în ce mai mult o amintire) pentru a şti să aleagă dintre diversele titluri postate (publicîndu-se enorm, multe fiind lipsite de valoare) şi, corolarul a toate, aceeaşi mare problemă a inapetenţei pentru cititul cărţilor (zăbava de care vorbea cronicarul, ştiut, de acum multe secole).

3. Chiar dacă nu au anvergura celor occidentale, târgurile noastre de carte sunt un bun prilej pentru cititori (cam aceiaşi care intră şi în librării) de a-şi cumpăra îndeosebi noutăţile şi, în plus, de a se bucura de prezenţa autorilor, a editorilor şi criticilor prezenţi. În oraşele mari, pentru că în rest… Iar cei mai văduviţi, ca în multe altele, sunt şi aici cei din zona rurală, pentru care nu există nicio caravană care să-i viziteze…

4. Da, prin voinţă politică şi implicit culturală (prin ministerul de resort, al cărui diriguitor, impus politic, este un nume cvasinecunoscut în mediul cultural), cred că s-ar putea face destule lucruri pentru a înlesni drumul cărţii, dintr-o listă, aproximativă, precum: punerea cu adevărat pe picioare (printr-un efort legislativ) a unor agenţii literare care să-i reprezinte pe autori, după modelul occidental (ştiu că în preajma anilor 2000, pe când mă aflam la Editura Dacia, existau câţiva agenţi literari, insulari, e adevărat, nu ştiu dacă mai sunt şi în acest moment), altfel autorii români vor apela, în majoritatea lor, la edituri mici şi fără piaţă (editurile mari fiind cu precădere un circuit închis pentru foarte mulţi), scăldându-se în aceleaşi veşnice neputinţe în a-şi publica şi apoi în a-şi urmări destinul propriilor cărţi; încurajarea mai ales a elevilor în a-şi cumpăra carte (pentru că la această vârstă se deprind cu lectura) prin politici educaţionale, ţinând inclusiv de cele curriculare (deformate în ultimii ani în defavoarea literaturii, actuale, şi nu numai), ca şi prin demersuri culturale cuprinse în politici guvernamentale reale (inclusiv prin stimulente financiare); gândirea unor proiecte culturale în favoarea cărţii pentru spaţiul rural (unde cultura înseamnă de cele mai multe ori lustruirea a te miri ce spectacole folclorice, şi acelea inautentice, aparţinând primăriilor); înzestrarea cu carte actuală a bibliotecilor şcolare, direcţionându-se în acest scop fonduri financiare anume pentru aceasta… Altfel, analfabetismul funcţional (în care se încadrează inclusiv unii dintre politiceni, preocupaţi doar de propria căpătuială) se va accentua şi mai mult în anii ce vin, iar atât de clamata România educată chiar vă rămâne o bolborositoare apă de ploaie, odată cu degradarea din ce în ce mai accentuat a limbii şi a culturii naţionale…

5. Inteligenţa artificială (AI) este de ani buni o temă în vogă, cu discuţii şi dezbateri aprinse în marile centre ştiinţifice ale lumii. Referinţele la subiect se ştiu sau pot fi citite în diverse surse – aş aminti, de pildă, avertismentele celebrului Stephen Hawking. Sau lucrarea Superinteligenţa. Căi, pericole, strategii, 2014, aparţinând lui Nick Bostrom, filosof şi directorul fondator al Institutului Viitorul Umanităţii, Universitatea din Oxford, tradusă acum câţiva ani şi la noi. Asupra pericolelor pentru fiinţa umană pe care tehnica le poate avea a avertizat însă cu mult înainte un alt filosof, Heidegger, interpretând efectul ce conduce/ a condus la ruinarea şi devastarea fiinţei umane în ce are aceasta mai profund, ca esenţă. Fără a intra în amănunte (tema în sine am desfăşurat-o într-un amplu capitol dintr-o teză de doctorat, publicată ulterior sub titlul Singurătatea moralei, 2007), reiau aici doar una dintre afirmaţiile filosofului care – constantând că modernitatea ne situează, la nivelul fiinţei (uitate) doar în „raporturi tehnice“, iar „tehnica îi rupe tot mai mult pe oameni de pământ, îi dezrădăcinează“ – declară: „sunt cu totul speriat“. Extrapolând în zilele noastre şi păstrând proporţiile specifice discursului heideggerian, da, putem fi şi speriaţi de ceea ce ne poate rezeva AI, şi nu doar legat de destinele scriitorului şi al cărţii, ci şi pentru ceea ce are mai specific, spiritual, fiinţa umană. Chiar dacă optimismul nu ar trebui să dispară cu totul – actul scrierii/creaţiei umane, cu marea de trăiri răvăşitoare, urmată apoi de răsfoirea cărţii tipărite şi mireasma proaspătă a acesteia, continuând să se aşeze încă multă vreme sub versurile-elogiu aduse cărţii şi autorului ei dintr-o cunoscută poezie argheziană, cu care am prefigurat aceste rânduri. Una încă recitată, cu emoţie, de elevii din clasele mai mici.