Leo Butnaru

1. Fiind recunoscător editurilor care îmi publică un volum sau altul, înţelegând situaţia dificilă, poate chiar catastrofală de pe piaţa cărţii, împreună cu directorii respectivelor instituţii căutăm o formulă mai adecvată, compatibilă şi reciproc convenabilă. Plus că, nu o singură dată, directorii sunt chiar colegii, prietenii noştri. Să zicem, Mircea Petean („Limes“), Andrea H. Hedeş („Neuma“), Lucian Vasiliu (până acum ceva timp, „Junimea“), Ioan Cristescu („Tracus Arte“), Nicolae Panaite („Alfa“) îmi oferă un anume număr de exemplare, de la 20 la 30, aceasta fiind o formulă mai flexibilă ce ar ţine de ceea ce înseamnă dreptul de autor. Pentru mine, o atare amicală convenţie este importantă din considerentul că, fiind editate în dreapta Prutului (Bucureşti, Cluj, Iaşi…), cărţile mele sau cele pe care le traduc au şansa să ajungă a fi prezente şi în stânga Prutului, unde locuieşte autorul, traducătorul. Prin licitaţii sau simple achiziţii periodice, ele intră în Biblioteca Naţională a Moldovei, Biblioteca Naţională pentru Copii şi Adolescenţi, Biblioteca Municipală „Hasdeu“, mai rar, dar totuşi – în Biblioteca Academiei. Mă strădui ca în astfel de instituţii să ajungă şi cărţile mele traduse şi editate în străinătate. Cu titlu de donaţie, las cărţi şi prin alte instituţii de acest gen, în licee, universităţi.

Apoi siguranţa că cele 7-8 exemplare de carte, pe care editurile sunt obligate să le depună în Fondul Legal, pot ajunge, unul, la Biblioteca Naţională a României, altul la cea a Academiei etc. Pentru că asta e: cel mai sigur spaţiu de găzduire, ocrotire şi propunere a cărţii au fost şi mai rămân a fi bibliotecile (cetăţile intelectului uman în supremele sale stări de manifestare creatoare).

Unele volume ale subsemnatului le văd propuse de librării şi biblioteci online. Sunt prezente şi în librării obişnuite.

2. Unele edituri din Ţară, dar şi „Saga“ din Israel, vreo două edituri din Rusia, una din Serbia, alta din Polonia, au plasat cărţi de ale mele pe portaluri web. Mă bucur, fără a râvni câştiguri. Astăzi, în România şi… împrejurimi, din literatură, în special din poezie, nu se face avere…

3. E un domeniu ale cărui motricitate şi eficacitate ţin de competenţa editorilor. Pe unii din ei îi admir şi le sunt recunoscător. Fiind solicitat, particip la evenimentele organizate în cadrul târgurilor de carte, care reprezintă, de fapt, o trecere în revistă a activităţii editurile româneşti şi nu numai (cărţi prezentate de ţări invitate) pe durata unui an.

4. În mediul nostru literar nu au cum se implica şi agenţii de carte, deoarece, într-un spaţiu atât de restrâns, nu ar câştiga nici ei, nici autorii pe care ar încerca să-i promoveze. Eu mă mulţumesc cu mai puţin – cu drumul cărţilor mele de la editură spre biblioteci şi pâlpâitoarea speranţă că acolo, posibil, unii cititori mai de… formaţie clasică să le solicite. Iar cei care intră prin librării şi, eventual, ies din ele cu cărţi pe care le-am scris, sigur că mă bucură.

Şi totuşi, o sugestie: să conştientizăm, deja fără reticenţe, că literatura, cartea „migrează“, se instalează în spaţiul virtual. Inclusiv în audio-spaţiu (la noi mai puţin, în unele ţări e deja o condiţie sine qua non, cu oferte de mii, sute de mii de tomuri). Audio-lectura concurează serios cititul cu vederea. Argumentele, informaţiile le-am sintetizat într-un amplu eseu, publicat în „România literară“, concluzia fiind că internetul e şi el deja un mediu firesc de existenţă a(l) cărţii, literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Şi nu unul… în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii pe hârtie că, chipurile, ea va dispărea, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate deveni o audio-carte, ce înlesneşte lectura, recitirile marilor opere.

5. Inteligenţa artificială (care „va crea“) va fi cam în aceeaşi situaţie cu inteligenţa creatoare firească, naturală, umană. Însă în sfera ei vor fi cu mult mai puţine emoţii legate de editarea, difuzarea operei, operelor. Astea vor rămâne tot în seama omului… viu, a programatorilor care dau teme, subiecte, indicaţii etc. respectivei inteligenţe artificiale, dacă se vor ambiţiona ca rezultatul muncii „discipolei“ lor (inteligenţa artificială) să fie cunoscut altora – cititorilor, exegeţilor, sănătoşilor, demenţilor. Ar putea fi un spectacol captivant şi el, incluzându-se în vechiul canon: Theatrum mundi.