Vasile Igna

1. Am fost editor timp de douăzeci şi cinci de ani şi, cu toate că situaţia s-a schimbat fundamental de atunci, domeniul mi-e familiar, fără a-mi fi cunoscut în detaliu. Lucrurile par a fi mai simple când e vorba de cărţile pe care le-am publicat la Polirom sau Cartea Românească, care dispun de o difuzare şi o vizibilitate naţională, prin urmare sunt mai simplu de urmărit. Mai greu e cu editurile bune, dar „mici“ (de pidă, Limes sau Charmides) pentru care costurile cu difuzarea în marile reţele de librării sunt greu de suportat. Şi totuşi cele două cărţi pe care le-am publicat în ultimul an se găsesc în două din marile librării din Cluj, dar nu ştiu dacă au intrat şi în librării din alte oraşe. Necunoscute sunt căile Domnului!

2. Cu siguranţă, vânzarea pe internet nu „reprezintă soluţia mult visată“ de mine, dar o accept conştient fiind că estea cea mai la îndemână. Din păcate, nu orice potenţial cititor e dotat cu flerul unui critic sau cu intuiţia unui cititor de cursă lungă, ceea ce face din alegere o loterie. E, totuşi, o mare diferenţă între a cumpăra o carte după ce ai ţinut-o în mână şi ai răsfoit-o, şi a… achiziţiona aceeaşi carte bazându-te pe informaţia (întotdeauna pozitivă şi elogioasă!) pe care ţi-o oferă editorul sau librarul. Dar să nu ne iluzionăm, obiectul carte a devenit de ceva vreme o marfă ca oricare alta.

3. Târgurile de carte sunt o soluţie, dar frecvenţa lor (cu câteva excepţii) e aleatorie şi participarea după posibilităţi. Cândva, târgurile de carte erau nişte uriaşe vitrine (se şi numeau, dealtfel, saloane, nu târguri) în care cartea era un exponat privilegiat, în timp ce azi unele dintre ele sunt simple bazaruri în care oferta e pe tarabă şi vânzarea cu rabat.Nu publicitatea e cea care contează, ci negoţul. Dar, oricum ar fi, în lipsă de altceva, spectacolul e agreabil şi reconfortant.

4. Din punct de vedere negustoresc, nu am nicio sugestie realistă. O soluţie ar putea fi combinaţia dintre publicitatea inteligentă pe marile reţele de televiziune (un sfert de oră pe zi) şi cea, obligatorie, pe marile platforme sau reţele de socializare. De teama ridicolului (cu indispensabile accente de tragic şi derizoriu) mă feresc să mai vorbesc despre educaţia estetică a elevilor, cu toate că temeliile acolo se pun, între 7 şi 16 ani. Promovarea pe cont propriu sau al editurii, e foarte rară, fiind nu doar costisitoare financiar, ci şi foarte obositoare. Postura de vedetă nu favorizează pe oricine, dar poate creşte vizibilitatea şi…vânzarea.

5. Nu am nicio spaimă, întrucât mă îndoiesc că voi mai apuca acreditarea „creaţiei“ produse de inteligenţa artificială ca o prelungirea a harului celor ce scriu cu sângele lor şi pentru sufletele cititorului. Proză, da, mai treacă-meargă, posibilităţile combinatorii sunt nelimitate şi ne putem imagina un roman (de familie, de dragoste, poliţist etc.) „redactat“ după toate regulile şi ingredientele de un programator, care va continua să rămână, sperăm, un om viu şi nu o hologramă. O anumită „robotizare“ a poeziei poate fi percepută şi în ceea ce scriu unii confraţi ai noştri, români sau de alte naţii. Dar cadenţa e mai degrabă a unui marş funebru decât al unuia triumfal.