ION VARTIC, MIHAIL SEBASTIAN, DESCOPERIT SAU REDESCOPERIT?

• Mihail Sebastian.
Desen de
Mac Constantinescu.

Într-o manieră dezinvoltă, o tînără cercetătoare de la Institutul „G. Călinescu” din Bucureşti, Alexandra Oprescu, relatează – în Transilvania, nr. 2, şi în Scena9, 9 martie a.c. – cum a dat, în februarie, în timp ce îşi făcea documentarea doctorală, peste un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian. Atenţia i-a fost atrasă, la un moment dat, de un manuscris cu cota 091/27, aflat în Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, unul ce părea să fie un jurnal al lui Sebastian. Or: „Ştiam că manuscrisul celebrului Jurnal 1935-1944 nu se mai află în România. «Ia să văd ce e asta», mi-am zis. L-am cerut şi mi-a fost adus. Era un caiet ce conţinea însemnări din perioada 1930-1931, prima însemnare, cronologic vorbind, fiind din 17 ianuarie 1930”. Pe coperta întîi, printre alte însemne, titlul Jurnal, scris cu cerneală verde. Conform primei notaţii a scriitorului, reiese că însemnările acestea datează din perioada în care Sebastian se găsea, pentru studii doctorale, în Franţa – adică, aşa cum a stabilit Marta Petreu în cartea ei despre Diavolul şi ucenicul său – de la sfîrşitul lui 1929 pînă prin 10-12 iulie 1931.

Din descrierea minuţioasă pe care i-o face Alexandra Oprescu, aflăm că e vorba despre un „caiet albastru-cenuşiu”, cu sigla „Cartea Românească”, procurat din librăria ce funcţiona pe lîngă respectiva editură. Pe lîngă alte notaţii, „pe prima copertă pot fi sesizate şi două pete de cafea, un desen schiţat al unei figuri de bărbat, împreună cu repetata semnătură a lui Sebastian”, precum şi titlul provizoriu „D…”, care este numele oraşului unde e plasată acţiunea romanului la care autorul tocmai lucrează, numit, ulterior, Oraşul cu salcîmi. E, deci, în mare măsură, vorba de un „jurnal de roman”.

Pe parcursul cercetării, Alexandrei Oprescu i se alătură Teodora Dumitru, colegă de la Institutul „G. Călinescu”, al cărei studiu se află în acelaşi număr 2, menţionat deja, al revistei Transilvania. Mai puţin echilibrată decît prima cercetătoare, cea de-a doua, maliţios-satisfăcută de descoperirea lor, se lasă repede dusă, în formulări, de un elan atît de înflăcărat încît iscă viziuni de-a dreptul groteşti: „Acest prim jurnal al lui Sebastian a stat, aşadar, cvasiperfect ascuns de ochii cercetătorilor la cea mai populară şi research-friendly bibliotecă din centrul Bucureştiului. Sebastianologi şi interbelicologi bucureşteni au locuit sau locuiesc la doar sute de metri sau la cîţiva kilometri de acest manuscris fără să ştie acest lucru. Dacă vrei să ascunzi un obiect, aşază-l pe masă, afirmă o butadă”. Mă rog, de fapt, nu e chiar o butadă, ci deducţia unui celebru detectiv. Observ că, de altfel, şi Alexandra Oprescu preia în titlul studiului ei aceeaşi idee: Un manuscris ascuns în văzul lumii. Ei bine, dacă era ascuns în văzul lumii, „lumea” l-a descoperit încă măcar de-acum şaisprezece ani. George Voicu a fotocopiat acest jurnal din 1930-1931, cu cota 091/27, şi l-a pus în circulaţie. Aşa că, în 2007, susţinîndu-şi comunicarea la Simpozionul Mihail Sebastian, organizat de Universitatea Ebraică din Ierusalim, Leon Volovici nu numai că îl semnalează, ci şi citează din el cel mai important pasaj, acela în care Sebastian îşi mărturiseşte intenţia de a scrie un „jurnal iudeu”, ce ulterior va purta titlul De două mii de ani: „Trebuie să scriu o carte care să fie a mea. Nu un roman. Ci o carte de descărcare personală, de revizuire şi de «punere la loc» a cîtorva idei şi probleme, peste care nu voi putea trece decît în ziua în care le voi fi aşezat definitiv în scris, ca pe o veste într-un plic pe care îl închizi şi îl trimiţi. Cartea se va chema probabil «Jurnalul lui Azdril Grünberg»” ş.a.m.d. – restul poate fi citit în textul lui Leon Volovici (publicat în volumul colectiv care strînge laolaltă comunicările simpozionului respectiv, Mihail Sebastian. Dilemele identităţii, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2009, p. 220). În sfîrşit, jurnalul, cu tot cu cota 091/27, este semnalat şi de Marta Petreu, în Diavolul şi ucenicul său, ediţia a II-a, Polirom, 2010, p. 135, şi ediţia a III-a, 2016, p. 205. Aşadar, întrucît „văzului lumii” nu i-a scăpat deloc manuscrisul în cauză, reiese clar că nu e vorba de o descoperire a celor două cercetătoare, ci de o redescoperire, de altfel binevenită, deoarece readuce în actualitate respectivul jurnal, fără să schimbe însă paradigma consacrată a interpretărilor.

Cele două cercetătoare consideră acest manuscris drept primul jurnal al autorului. Or, şi prietenii scriitorului, şi exegeţii săi bănuiesc, pe bună dreptate, că trebuie să fi existat şi jurnale anterioare anului 1930. De altfel, într-o însemnare din 16 decembrie 1939, din jurnalul deja publicat, Sebastian se întreabă de ce este un „manuscris uimitor de cursiv acela al romanului De două mii de ani”. La interogaţia aceasta am putea răspunde că l-a scris cu mai multă uşurinţă pentru că, în mare măsură, romanul în cauză are forma unui jurnal în care sunt prelucrate, cel mai probabil, propriile lui jurnale intime. În schimb, întrucît, în realitate, este vorba despre un scriitor care nu are imaginaţie epică, el înaintează cu „dificultate” în scrierea Accidentului, care este un roman propriu-zis. De acest fapt este întru totul conştient însuşi Sebastian: „În definitiv, poate că un roman [real] nu se scrie cu jurnale [precum De două mii de ani], cu observaţii critice, cu examene neîncetate – care pînă la urmă te paralizează” (Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, 1996, p. 249). Eu însumi am încercat să reconstitui şi să datez jurnalele care cred au fost prelucrate şi topite în materia romanului De două mii de ani, ce coboară pînă în 1927. Am făcut o demonstraţie amănunţită în acest sens în eseul Singur, ca Iosef Hechter, publicat în revista Apostrof, nr. 2, 2011, pp. 15-18.

Un alt pasaj important al jurnalului din 1930-’31 asupra căruia atrag atenţia Alexandra Oprescu şi Teodora Dumitru este următorul: ,,M-au încurcat pînă acum numele şi starea civilă. Nu pot să văd trăind un erou în intimitate, decît dacă e evreu. Am trăit prea mult între evrei, prea mult într-un cerc închis şi definit pentru ca să-mi pot imagina liber şi adevărat viaţa de dincolo. E posibil însă că intuiţiile mele au un caracter general. Deci voi scrie cum se va întîmpla romanul, voi face din evreii mei o bandă izolată, prin proprie voinţă şi la sfîrşit am să schimb numele tuturor”. Comentînd respectivul pasaj, Teodora Dumitru consideră că schimbarea numelor evreieşti cu altele româneşti ar fi fost făcută, în romanul Oraşul cu salcîmi, deoarece Sebastian ar fi fost „obligat să adopte o anumită strategie, o conduită pe care i-o impune epoca, cu particularităţile ei ideologice şi culturale” şi „doritor să diminueze riscurile la care anticipează că s-ar expune asumîndu-şi – inclusiv ca autor de beletristică, nu doar ca simplu cetăţean – evreitatea”. O astfel de interpretare ar respinge-o Sebastian însuşi, care chiar în pasajul citat îşi exprimă speranţa că, totuşi, „intuiţiile mele au un caracter general” şi că, deci, au valabilitate nu numai pentru adolescenţa evreiască, ci şi pentru adolescenţă în genere. De altfel, vorbind despre evreii din romanul lui Proust, tot el observă că aceştia „nu sunt studiaţi întrucît sunt evrei, ci întrucît sunt oameni”, ilustrînd „numai categorii sociale şi sufleteşti” generale. Iar, cînd îşi reciteşte romanul De două mii de ani, notează, în 27 mai 1936, mulţumit: „Cu excepţia cîtorva pasaje, care au un prea accentuat aer de evreu (s.n.), restul mi se pare excepţional”. Interpretarea Teodorei Dumitru nu stă în picioare şi dintr-un alt motiv: dacă Sebastian s-ar fi temut să publice romanul despre adolescenţi păstrîndu-le identităţile evreieşti, atunci, în acelaşi context istoric, de ce a avut curajul să-şi publice „cartea evreiască”?

Cît priveşte interpretarea, foarte adecvată, de altfel, pe care tot Teodora Dumitru o dă cercului închis în care se zbat personajele din opera ficţională a lui Sebastian, trebuie spus că ea a fost deja anticipată de Leon Volovici în Insula lui Mihail Sebastian, eseu publicat în volumul colectiv menţionat anterior. Vorba lui Liviu Ciulei: „Originalitatea e lipsă de informaţii”. Lucru de care, din păcate, toţi ne putem face vinovaţi.