IN MEMORIAM NICULAE GHERAN

„Marţea sunt trei ceasuri rele. Să nu le ratăm!“ Consecvent cu sine, nu le-a ratat. La al treilea ceas al amiezii, marţi, 4 aprilie 2023, Păgubaşul, care a făcut o artă din acest atribut, şi-a dat întâlnire cu aceea pe care şi-o imagina, şi-o dorea, tânără şi frumoasă. „Ştii tu că tipa vine cu vreo coasă şi nu cu o duzină de prezervative, să ştie omul măcar de ce moare, goală-goluţă, sub un mantou de blană?“

Curtenitor cum a fost toată viaţa, nu a putut-o refuza – au plecat împreună…

S-a retras acolo unde nu e întristare, nici durere. Nu înainte de a-şi ţine promisiunea: „Mai că-mi vine să scriu şi eu un cuvânt de «la revedere», să nu las popii să mă slujească («nespovedit, neîmpărtăşit»), înainte de a ne despărţi zâmbind, cu madame Piaf în urechi, fiindcă nici eu «je ne regrette rien»“.

Ceruse cândva unui prieten bistriţean, preot şi poet totodată, ca slujba să fie scurtă, să rămână timp pentru băutură. Scurtă a fost. La fel de scurt a fost şi mobilierul, cu rol de catafalc, pe care a fost aşezat sicriul în mijlocul bisericii – fix jumătate de copârşeu plutea în aer precum asistenta maestrului în numerele de iluzionism ale lui Josefini. Dispus nu doar „să fluture o batistă la despărţire“, hâtrul Niculae Gheran a făcut să fluture prin aerul înmiresmat de tămâie şi-un zâmbet, poate poznaş, cu siguranţă amar, foarte amar… „Nu mă întreba când a trecut vremea. Ne jucăm de-a viaţa şi plecăm tocmai când ne-a venit mintea la cap!“ Sau poate a ţinut, în felul său unic şi inimitabil, să transmită un soi de „nici nu ştiţi ce pierdeţi“ mărimilor din fruntea breslei, care au considerat că coroana (chiar aşa!) trimisă prin curier le poate ţine locul la căpătâiul confratelui… „Pe vremuri, dacă Muntele nu se ducea la Mahomed, venea Profetul la Munte.“

De trei luni, bunul său prieten, olteanul de geniu D.R. Popescu, îşi doarme somnul etern la Bellu… cam într-o rână, înghesuit în coasta tânărului Coşovei, la margine de ţintirim scriitoricesc, iar nu academic. Niculae Gheran s-a retras la locul cu verdeaţă, betonat, dintr-un cimitir de la margine de Bucureşti… N-a fost să fie nici Dobricul la care sperase – „Mănăstire, maici, chef“. Sfântul locaş nu avea cimitir!

Dacă nepieritorul său spirit nu s-a lăsat îngenunchiat de niciun regim („Salariat am fost, slugă niciodată“), mă gândesc că muritorul lui trup ar fi trebuit să-şi găsească odihna de veci la picioarele lui Rebreanu. Poate la şapte ani, când îi va fi suficient să îl încapă un săculeţ de pânză, va ajunge, în fine, acasă…

În timpul vieţii, fotoliile academice s-au dovedit neîncăpătoare… „Dumnezeu să-i ierte, că are ce ierta!“ (Rodica Lăzărescu)