NEGOIŢESCU EPISTOLIER

30 de ani de la moartea lui Nego

 

Revista Apostrof a publicat şi în ultima vreme mai multe „Dosare“ consacrate cerchiştilor. Asta, pentru că cerchiştii se află, rînd pe rînd, la centenarul naşterii; apoi, pentru că în luna mai a acestui an, Manifestul Cercului împlineşte vîrsta de 80 de ani, continuînd să îşi păstreze actualitatea; şi nu în ultimul rînd, pentru că am urmărit să reamintim nu neapărat doar clujenilor că mulţi dintre membrii Cercului Literar (Radu Stanca, I. Negoiţescu, Eta Boeriu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Dominic Stanca, Radu Enescu) sînt de fapt clujeni, ori (precum Doinaş, Ion D. Sîrbu, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu ş.a.) s-au format spiritual în cadrul Universităţii clujene, în ambianţa intelectuală, morală, estetică creată de profesorii acesteia. Astfel, Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Henri Jacquier, Victor Iancu, Nicolae Mărgineanu, D. Popovici au fost, pentru aceşti făgăduitori tineri scriitori, profesorii şi prietenii lor mai mari. (Marta Petreu şi Ion Vartic)

 

Precizare. În articolul O artă poetică şi o poezie premonitorie din România literară (nr. 5, a.c.), Ion Buzaşi susţine că în revista Tribuna „a apărut la începutul lunii decembrie 1962 o pagină de poezii de Radu Stanca, toate umbrite de presentimentul morţii“, cu sugestia involuntară că acestea ar fi fost predate redacţiei chiar de către poet. În realitate, pagina respectivă a apărut în ianuarie 1963, în nr. 2 al respectivei reviste, cu titlul Versuri postume de Radu Stanca.

 

1. Negoiţescu către Horia Stanca

 

Cluj, 17 martie 1947

 

Dragă Domnule Stanca,

Scrisoarea ce în fine (spun acest în fine numai ca să vezi cît de mult am aşteptat-o!) mi-ai trimis mi-a făcut foarte multă plăcere. Străbate prin orice rînd al dtale un optimism atît de binefăcător, care ţi se transmite şi îţi redă curajul de a lucra, de a lupta. Mai ales că e un optimism intelectual valabil, deschis spre posibilităţile viitorului. În general, eu nu duc lipsă de optimism, cam naiv al meu, ce e drept – însă, în vremea din urmă, foarte atins de întîmplările de la Sibiu^[1], am căzut într-o gravă nelinişte. Mi-e o teribilă teamă că între realitatea intimă a ceea ce eu simt şi gîndesc şi expresia exterioară a ei există o trădătoare discordanţă. Odată cu optimismul naiv, am moştenit şi un egal de naiv orgoliu, ce merge pînă la superbia cea mai acută. Nu mi-e greu să recunosc acest lucru, din moment ce el există indiferent de disimulările ce mi le-aş impune. Un lucru e iarăşi sigur, că în relaţiile mele cu Radu, fără să-mi dau la început seama, orgoliul personal a căzut, a pierit în mod foarte natural. Aceasta nu mi s-a mai întîmplat în nici o altă ocazie, de unde deduc excepţionalitatea relaţiilor noastre. El este singurul căruia am fost şi îi sunt dispus să-i dau orice întîietate. Cred atît de mult în el, încît realizarea lui mi-a părut adeseori ca un propriu scop al meu. Orgoliul meu se transformase în a fi acela al prieteniei mele cu un om pe care îl preţuiam mai mult ca orice, mai mult chiar decît pe mine. Preţuirea a fost aşa de mare, de nelimitată, încît s-a schimbat sau mai bine zis s-a împlinit întru prietenie unică. Şi gelozia mea perpetuă a însemnat tocmai teama că el ar putea să nu-mi întoarcă o prietenie exclusivă, ci s-o împartă între mine şi alţii. Fără îndoială, e o formă a aceluiaş orgoliu dar totuşi mult mai nobilă, şi deci orgoliul devine, în această ipostază, mai scuzabil.

Îţi mulţumesc din inimă pentru ajutorul ce mi-l dai ocupîndu-te de mine în aceste împrejurări, şi să ştii că îmi este extrem de binevenit. Îmi place să fiu sprijinit, îmi dă curaj, şi duc uneori o îngrozitoare lipsă de un astfel de sprijin^[2].

În vremea care a trecut, m-am rezumat mai cu seamă pe lucru, pe lectura clasică (în fiecare clipă de acest fel aveam conştiinţa că, la Sibiu, Radu citeşte ce citesc eu, lucrează în acelaş spirit ca şi mine). Am transcris studiile mele despre Eminescu şi Macedonski şi am lucrat unul destul de vast despre Blaga, aşa că vin la Bucureşti şi cu material. În legătură cu pornirea mea spre capitală, te rog iarăşi – scuzîndu-mă prin aceea că realmente nu am pe nimeni căruia să mă pot adresa şi astfel să te scutesc de atît de generoasa osteneală – să-mi ajuţi. Mi-e deosebit de important să ştiu dacă actele ce mi le-ai depus dta la Institutul Francez pentru bursă mai sunt acolo şi mai sunt valabile sau trebuie să înaintez altele pentru şedinţa comisiei din luna aprilie. Afară de aceasta, dacă se poate, mi-ar fi în adevăr util să aflu data la care se va ţine şedinţa din aprilie, în cazul că ea s-a fixat. De informaţiile cerute aş avea nevoie înainte de a porni spre Bucureşti, ca să plec la drum cu tot ce e necesar. Probabil ca amicul meu prea binevoitor Jacquier să meargă deodată cu mine, căci are de aranjat chestiuni personale în Bucureşti.

Dinu Nicodin mi-a scris că, pentru imediata mea sosire, voi avea asigurată, la societatea unde e director, masă substanţială de prînz şi, cum locuinţă am bună şi liniştită, începutul nu-mi va fi prea greu^[3].

Lui Doinaş i-am comunicat vestea cea bună şi a fost foarte plăcut impresionat. Sper să-l stimuleze şi la lucru, căci în ultimul timp s-a cam lăsat pe tînjeală.

Cu cele mai calde sentimente de prietenie şi recunoştinţă,

 

Al dumneatale

I. Negoiţescu

 

(Din arhiva dnei Ruxandra Sofronie, nepoata fraţilor Stanca)

 

 

2. Negoiţescu către Doti Stanca

 

[1]

 

[Bucureşti, 1976]

 

Dragă Doti,

Sper că ai primit Manuscriptum-ul pe care ţi l-am trimis. Am fost la spectacolul – citit de la Muzeu, regizat de Dimiu^[4]. A fost foarte bine, dovadă că piesa lui Radu e atît de bună. Răsărea din lectură cu o pregnanţă şi dramatică, şi poetică deosebite, ceea ce arată că pe scenă frumosul text ar cunoaşte realizare maximă. Au fost şi de la radio, şi de la televiziune – probabil va avea urmări (în acest sens, îţi anexez şi articolul apărut în Informaţia de azi). În sală mai erau Al. Balaci şi Sorana^[5] (săracul Dominic e extrem de grav – nu se ştie ce va fi cu el), poate şi alţii pe care nu-i cunosc (de pildă Şelmaru). Era şi Bubu^[6], cu soţia lui – probabil că ai vorbit cu el la telefon. A spus că vrea să discute ceva cu mine, dar apoi s-a făcut nevăzut, iar telefoane şi vizite în ultima vreme nu-mi mai acordă. Doinaşii şi Regmanii au spus că tu ai dreptate în problemele cu el^[7].

S-ar putea să vin la Cluj în iunie sau iulie. Te sărută cu drag,

Nego

 

P.S. Mai bine vino tu pe la Bucureşti. Casa mea îţi stă la dispoziţie.

 

 

[2]

 

Bucureşti, 21 iunie 1977

 

Dragă Doti,

mulţumesc pentru scrisoare şi fotografii. Volumul Corespondenţă apare în toamnă la „Albatros“^[8]. Deocamdată mi-a apărut volumul de versuri „Viaţa particulară“ (Căprariu^[9] mi le-a ţinut 4 ani). Te-aş ruga, dacă ai, să trimiţi originalul fotografiei anexate (tăiată din Programul teatrului din Cluj^[10]) pe adresa mea din Bucureşti, iar soţia mea, Miki, o va preda editurii. Eu plec mîine dimineaţă la Paris-Casablanca-Tunis-Roma-Atena-Istambul-Bucureşti. Mă întorc în septembrie. Te sărută cu drag,

Nego

(scriu rău din cauza grabei!)

 

 

[3]

 

[bilet nedatat]

 

Dragă Doti,

te-am căutat cu mult amor şi cu imens regret. Nego

 

[Pe verso, Negoiţescu, venit de la Bucureşti, şi-a notat mai multe numere de telefon de scriitori şi rude din Cluj.]

 

(Scrisori din Arhiva Radu şi Doti Stanca)

 

 

 

Transcriere şi note de Marta Petreu şi Ion Vartic

 

 

^[1]     I. Negoiţescu se referă aici la conflictul ideologic pe care l-a avut, în 30 decembrie 1946, la Sibiu, cu Radu Stanca. Vezi I. Negoiţescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, Muzeul Literaturii Române, 2021, p. 126, sau Ibidem, Polirom, 2022, pp. 103-104.

 

^[2]     Frază semnificativă pentru profilul psihic şi spiritual al lui Negoiţescu, care se simţea perpetuu un fel de puer (dar nu mai puţin autoritar!) în relaţiile cu ceilalţi cerchişti. Vezi Ion Vartic, „Prefaţă“ la „Tînărul Negoiţescu în corespondenţă“, sub îngrijirea lui Cornel Regman, „Dosar Apostrof“, în Apostrof, nr. 9, 1996, p. 14.

 

^[3]     Prima intenţie a lui I. Negoiţescu de a se muta la Bucureşti.

 

^[4]     E vorba de spectacolul-lectură cu „fantasma tragică“ în trei acte Ochiul, în regia lui Mihai Dimiu. Piesa a fost publicată în Manuscriptum, nr. 1, 1976.

 

^[5]     Regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, al cărei soţ, Dominic Stanca, a murit în iulie 1976.

 

^[6]     Horia Stanca, fratele mijlociu al lui Radu Stanca.

 

^[7]     Vezi Marta Petreu, „Doti“, în Domni şi Doamne, Polirom, 2020, p. 156.

 

^[8]     E vorba despre Un roman epistolar, apărut însă abia în anul următor, 1978.

 

^[9]     Alexandru Căprariu, directorul Editurii Dacia din Cluj. Volumul Viaţa particulară a apărut pînă la urmă în 1977, la Editura Cartea Românească.

 

^[10]    Cerea o fotografie a lui Doti Stanca pentru Un roman epistolar.