RADU CIOBANU, EFEMERIDE DE TINEREŢE

1973

 

Descopăr uluit poezia lui Voznesenski. Adică puţinul cât s-a tradus în volumul Umbra sunetului. Suficient însă pentru a provoca o revelaţie. Asta mă duce cu gândul la toată literatura acestui popor mare şi mereu nenorocit. Scriitorii ruşi sunt cei mai frământaţi, cei mai neliniştiţi, ei trăiesc cea mai teribilă şi mai îndelungată dramă existenţială pe care a cunoscut-o istoria umanităţii. Ei au de aceea întotdeauna ceva de spus, ei simt în permanenţă nevoia comunicării la care nu renunţă în schimbul evaziunii în universuri artificiale, nici chiar cu riscul prea bine cunoscut de a fi împuşcaţi, deportaţi în siberii sau internaţi în balamuc. Şi vrând, nevrând, mi se impune comparaţia cu arta îndestulatului Occident de azi, ai cărui scriitori trăiesc drama de a nu şti ce să facă cu libertatea lor şi atunci creează universuri de semne şi convenţii, scriu ca să spună că n-au ce spune sau că nu pot să spună. Mă simt infinit mai apropiat de ruşi, în paginile cărora mă pot regăsi oricând.

(2011. Îmi amintesc că peste câţiva ani, în 1977, am trăit o rară satisfacţie – cu sentimentul reconfortant că, în sfârşit, se face dreptate, – când, în excelentele Teritorii ale lui Mircea Zaciu, am dat peste această însemnare: „Nimeni, niciodată n-a avut secretul ruşilor de a exprima mai profund şi mai emoţionant dramele existenţei, fără să trădeze nici un moment legătura noastră cu universul, până la prezenţa ultimului fir de iarbă, a ultimei flori de câmp – într-un solidarism al destinului, care atinge praguri de poezie tragică […] Sunt singurii care au de spus ceva lumii, nou şi cutremurător, capabil să spulbere micile universuri de artificii şi convenţii estetizante din atâtea laboratoare de artă stilizată.“)

 

Elie Faure: „Când ai puţine lucruri de spus, vorbeşti fără oprire. Tăcerea nu e apăsătoare decât pentru cei care nu gândesc.“ (Istoria artelor). Totuşi, mult şi obositor verbiaj la Elie Faure şi o propensiune irezistibilă, care aduce a manierism, înspre paradox şi butadă. Asta îţi impune un permanent efort de a reţine esenţialul.

 

Se preconizează reducerea iluminatului public cu 50%. Întotdeauna cele mai triste vremuri au fost acelea în care câştiga teren întunericul.

 

Mitică e copilul teribil al naţiei şi totodată blestemul ei. Din cauza lui, marii creatori au părăsit ţara, iar cei care n-au vrut sau n-au putut au fost marginalizaţi şi recunoscuţi – dacă au fost recunoscuţi – doar când se aflau cu un picior în groapă. Păcatul său capital e lichelismul, păcatul cel mai uşor – superficialitatea, iar singura virtute toleranţa (dar şi asta mă tem că nu e decât o consecinţă a lenei.) Forţa lui a fost întotdeauna subestimată. Ca dovadă, după Unire, nu Ion, ardeleanul, l-a asimilat pe Mitică, aşa cum era de aşteptat, ci miticismul a pervertit întreaga naţiune, de la Nistru pân’ la Tisa.

 

Lodovico Dolce: „Arta reprezintă într-o operă ceea ce natura înfăţişează într-o mie.“

 

Niciodată n-am lucrat mai mult decât acum şi, totuşi, niciodată ca acum n-am simţit mai acut teroarea timpului. Fiecare clipă folosită în alt scop decât cel al realizării cărţii mă doare, îmi provoacă remuşcări şi panică, mă face irascibil. Chiar şi timpul pe care în mod firesc trebuie să-l jertfesc somnului, meselor… Caut pretexte în câte o zi să nu mă bărbieresc. Nu mai ies aproape deloc. Simt nevoia de aer şi de mişcare, da nu mă îndur.

 

Scriam aici mai demult despre singurătate, subiect devenit obsesie şi temă, considerat însă un apanaj exclusiv al omului modern. Mă îndoiam atunci, cum mă îndoiesc şi acum, că ar fi o realitate necunoscută trecutului. Că şi omul istoric s-a simţit tot atât de singur – poate şi mai singur, întrucât era mai dezarmat – în faţa năvălirilor, a abuzurilor, a inchiziţiei, a diavolului, a morţii, a foametei şi molimelor, doar că nu dobândise deprinderea de a se defula, exteriorizându-şi acest sentiment, oferindu-şi astfel, prin comunicare, iluzia eliberării, descoperire pe care a făcut-o într-adevăr omul modern. Recent am găsit o confirmare a acestei aserţiuni în Căderea lui Icar, pânza lui Bruegel C.B., pe care Virgil Vătăşianu o comentează astfel: „Ce a crezut despre marile îndrăzneli a demonstrat Bruegel în tabloul Căderea lui Icar (nedatat). Într-un peisaj fermecător, inundat de soare, se găseşte în planul prim un ţăran arând; ceva mai încolo, în planul de mijloc, un păstor rezemat în bâtă priveşte visător spre înălţimile luminoase; spre adâncimea apei îşi apleacă privirea un pescar; corăbii străbat întinderea liniştită a apei. În tufişuri ciripesc păsări. O mică învolburare a apei şi un picior încă neînghiţit de valuri sunt tot ceea ce mărturiseşte despre tragedia intrepidului zburător înconjurat de o indiferenţă cosmică. Nimeni nu l-a văzut căzând, nimeni nu se sinchiseşte de leşul său.“ (Istoria artei europene)

Aşadar, „indiferenţă cosmică“ nu faţă de un om oarecare, şters, anonim, asimilat în masă, ceea ce ar fi oarecum în ordinea firească a lucrurilor, ci faţă de un individ de elită, care a gândit, a îndrăznit şi a făptuit. Dar o asemenea indiferenţă nu putea fi resimţită nici atunci, decât printr-un sentiment de singurătate. Bruegel, fără să aibă antenele subtile cu care omul modern percepe singurătatea, a intuit-o totuşi, lăsându-ne imaginea ei concretă, în viziunea lui.

Altă confirmare, în Istoria generală a ştiinţei (II): „[…] marele savant al Renaşterii este un om singuratic. El poate avea protectori, admiratori şi chiar discipoli; dar el nu aparţine unei comunităţi politice sau intelectuale; el nu face parte dintr-o şcoală şi de cele mai multe ori colegii săi sunt rivali sau adversari. Instabilităţii vieţii îi corespunde agresivitatea gândirii pentru care polemica este forma naturală a dialogului, iar injuria argumentul cel mai spontan; dar această agresivitate este mai mult semnul singurătăţii sale decât o trăsătură pitorească a moravurilor.“

Observaţie care poate fi extinsă cu aceeaşi valabilitate şi asupra condiţiei artistului, care, de asemenea, „poate avea protectori, admiratori şi chiar discipoli“, dar…

 

Singurătatea lui Rareş după înfrângerea de la Obertyn. Şi apoi aceea din zilele pribegiei prin munţi. Dar cea de la Ciceu, de la Stambul!

 

Idee interesantă în Ziariştii lui Mirodan: „preţul de cost al adevărului“, – „să reducem preţul de cost al adevărului“. Dar cine să audă?

 

Invazie de texte cretine în muzica uşoară. Ca niciodată. De altfel, parcă toată creaţia noastră spirituală tinde să se degradeze, să se vulgarizeze. Bântuie – vorba lui V.R. – „o filozofie a tubului digestiv.“

 

Uimirea noastră în faţa unor lucruri fireşti în alte părţi. Scrie Radu Popescu, cronicarul: „Iaste la Beciu un turnu foarte iscusit de pietri cioplite şi înalt foarte: îl numesc pe turnu Sfetii Ştefan.“ Savurăm cu un surâs această candoare şi nici nu ne trece prin minte din cât întuneric şi din ce tristeţe s-a născut.

 

Ninge frumos şi s-a aşezat o iarnă cum n-a fost de mult. Pe astfel de vreme să stai în casă şi să scrii zile în şir. Dar mă aşteaptă drumul la Bucureşti şi, oricum, până la scris mai e mult, fiindcă abia am ajuns la jumătate cu documentarea. Lizuca e bolnavă. De jos se aude vacarmul copiilor cu săniuţe. Se uită la ei de pe fereastră, ştiu cât se doreşte şi ea acolo, dar nu se plânge şi asta mă face să-mi simt sufletul şi mai greu.

 

Al doilea volum din Caietele Principelui îmi confirmă mai vechea impresie a propensiunii lui E.B. înspre pitorescul violent cu derapaje înspre oribil şi pervers. Peste asta vine apoi un soi de jind al omului de rând, care ocheşte prin gaura cheii mişeliile celor din lumea de sus. O lectură captivantă totuşi, primejdioasă când ai altele de făcut, în care un loc deloc neglijabil în cointeresarea cititorului îl au aluziile la contemporaneitate, dar şi ceea ce aş numi categoria formidabilului, în mare măsură definitorie pentru E.B., precum acel „boier Ţâţoacă“, asemănător „cu o măslină cu păr“.

 

Iarăşi ideea singurătăţii, care revine şi la Horia Lovinescu. Scena Rareş, Roşca, Ioniţă, în pădure. Zice Rareş: „De ce să ne prefacem că suntem împreună? Suntem numai trei singurătăţi adunate laolaltă.“

 

Dreptul de a începe e – aşa cum am simţit-o, de altfel – o carte ratată. Va trebui s-o reiau, s-o definitivez până în martie şi încă nu ştiu dacă pot. Voi încerca în timpul dimineţilor s-o rescriu, iar după-amiezele să-mi continui lucrul la Nemuritorul…, roman pe care-l prea iubesc şi-l port în mine şi de care nu vreau să mă despart.

 

Bucureştiul mă oboseşte îngrozitor. Mă întorc de fiecare dată epuizat şi am nevoie de două, trei zile ca să-mi regăsesc ritmul meu propriu de existenţă.

 

În târgul nostru, unde toată lumea se cunoaşte şi ştie ce se petrece în ograda vecinului, se practică o oarecare discreţie nivelatoare, discrepanţele sociale fiind de aceea mai estompate, provenind doar de la excesele de prost gust ale proaspeţilor parveniţi, care-şi pavează apartamentele de bloc cu marmură. În Bucureşti însă faliile sociale sar întotdeauna în ochi şi, o dată cu ele, convingerea întristătoare că toate astea sunt fireşti şi definitive. Marea masă, tot mai degradată, o formează slujbaşul român, fie că se cheamă muncitor, funcţionar, dascăl, mereu în goană între o condică şi o şedinţă, luptător aprig şi versat pentru un loc de picior pe scara troleibuzului, hărţuit şi pus pe harţag, atras irezistibil de mirajul cozilor, cel ce devoră divertismentele televiziei, „omul nou“ pentru care statul pretinde cu aplomb că „face totul“, toate sacrificiile. Mai jos, lumea, diferenţiată totuşi şi ea, obscură, a celor ce împing zăpada, a celor ce curăţă şi cară pentru toţi ceilalţi, a celor ce vor muri exact pe acelaşi loc în care se află. Şi deasupra tuturor – sigur, simplific puţin – lumea mandarinilor, a oamenilor momentului, învăluită în legende cancan, cu cartierele ei calme, cu limuzine întrezărite prin curţi umbroase, lângă zidurile îmbrăcate în iederă ale vilelor fanteziste şi enigmatice care nu le-au aparţinut niciodată de drept, cu agenţi care le veghează discret şi cu câini de rasă ce au deprins privirea fals aristocratic-condescendentă a stăpânilor.

 

Sunt un iremediabil provincial. Asta e neşansa mea, dar, poate, şi ceea ce mă apără de ascensiunea extraliterară de tip levantin.

 

Fiecare carte îşi are timpul ei sau, mai bine zis, conjunctura ei, pe care, dacă n-ai prins-o, e bine să nici n-o mai scrii. În această situaţie cred că e Solilocvii, cartea dascălilor, la care mă gândesc tot mai rar. Mi-am amintit de asta azi, când am dat din întâmplare peste caietul în care începusem cândva traducerea impozantului eseu al lui De Gramont, Francezii. Până la urmă cine poate şti cât cântăresc în povara zilelor bunele noastre intenţii peste care n-am reuşit să suflăm duh?

 

Un ceas de dialog cu Lizuca, toţi trei în înserare, a devenit nesperat prilej de bucurie, de eliberare şi exuberanţă. Ceasul acesta n-are trecut, e, aşadar, neutru şi pur, fără umbre, fără nelinişti, fără subtexte. E atât de simplu şi o facem totuşi atât de rar.

 

Ascultat Simfonia a V-a de Beethoven, la tv. Consecinţa imediată: resurecţia violentă a aspiraţiei de a avea răgaz şi mijloace pentru muzică. Nici nu bănuim cum ne uscăm sufleteşte în lipsa muzicii. Cred că şi îmbătrânim mult mai repede şi mai urât.

 

La noi, luxul ţine loc de gust. E o observaţie subtilă şi mereu actuală pe care Alice Călugăru a făcut-o acum mai bine de 60 de ani, într-o scrisoare către Chendi. Tot acolo şi explicaţia, dureroasă, a autoexilului ei la Paris, care vine să mă confirme în ceea ce scriam mai deunăzi aici despre Mitică: „Eu îţi spun drept că, cu cât trece vremea, cu atât îmi pare mai bine că am venit aici. N-aş fi putut urma la Universitatea de acolo, cum nu pot urma la cea de aici: în România, ca şi în Franţa, am căutat să lucrez ca să trăiesc şi deosebirea e că acolo, cunoscută, n-am găsit nici cel mai mic post şi aici, necunoscută, găsesc când vreau şi pot să schimb când nu mai îmi place. Şi pe urmă e mai bine să lupţi într-un oraş frumos, strălucitor şi mare, unde dacă n-ai bogăţia poţi avea libertatea, unde gustul înlocuieşte luxul şi unde singurătatea nu atrage calomnia“ (subl. mea).

Prin nimic, vai, dar absolut prin nimic, nici măcar prin limbă, nu se simte că aceste rânduri au fost scrise la începutul veacului.

(2018. Iar după mai bine de un veac, realitatea românească e tot neschimbată, doar că aceia care şi-au luat şi continuă să-şi ia lumea-n cap sunt de ordinul milioanelor.)

 

Urmărind aceeaşi idee:

Leonardo: „Artistule, forţa ta e în singurătate. Când eşti singur, îţi aparţii numai ţie. Dacă ai un singur tovarăş, nu-ţi mai aparţii decât pe jumătate sau chiar mai puţin, proporţional cu lipsa de modestie a acestuia. Având câţiva prieteni, cazi şi mai greu în nenorocire […] Ţine minte, artistule, puterea-ţi stă în singurătate.“

 

Mi-am făcut multe scrupule cu articolul pe care l-am trimis la „Convorbiri literare“ pentru Dicţionarul autobiografic. Mă temeam că sunt prea intimist sau, pe de altă parte, prea infatuat. A trebuit să citesc alte câteva intervenţii asemănătoare ca să mă decid s-o trimit pe a mea şi să mă conving că sunt totuşi… o pildă de modestie şi decenţă.

 

Simpozionul Centenarului Densusianu. Asemenea reuniuni devin în mod fatal festiviste şi discret falsificatoare, ca şi cum singura lor ambiţie ar fi ilustrarea dictonului De mortuis… Se confundă omagiul cu panegiricul şi obiectivitatea (care nu exclude respectul) cu impietatea. Erorile se estompează, convertindu-se în merite virtuale: „Deşi în cutare problemă teoria lui a fost infirmată, el a avut totuşi meritul…“ etc. etc. În sfârşit, toţi cei care au avut altă opinie decât răposatul devin „răuvoitorii“ şi rămân în anonimat, cum s-a întâmplat în cazul de faţă cu E. Lovinescu.

 

Ion Bănuţă, citind ieri în mijlocul acestui simpozion, mi-a amintit poeţii de curte, întotdeauna la datorie, gata să dedice prin sindrofii ode la căţelul ducesei sau la ţucalul cel nou al ducelui. Ca să nu mai vorbim de acea versificatoare, după numele căreia s-a specificat „scriitoare“ şi de care nimeni n-a auzit. Dar îndeobşte poeţii, vai, majoritatea poeţilor noştri… Cu atât mai miraculoşi îţi apar cei aleşi, pe care îi întâlneşti rar, în ceasuri de graţie, cum ai zări de departe, sus foarte, în limpezimea piscurilor, capra neagră.

 

Conflictul din Orientul Apropiat, conjugat cu criza de combustibil care poate în orice clipă să ducă la exasperarea cu manifestări violente a statelor mari consumatoare, toate astea izbucnite pe fondul umor interese şi solidarizări secrete şi exteriorizate printr-o vorbărie optimistă despre pace, destinată vulgului, – iată elementele din care se compune îngrijorarea (ca să nu zic teama) mea că un nou război planează asupră-ne. Să adăugăm valul de violenţe stupide, bestiale, maşinile capcană care explodează în centrul Londrei, omorând şi rănind sute de oameni sub ochii neputincioşi ai Scotland Yardului, sau crima de pe aeroportul Fiumicino, unde teroriştii ucid 30 de oameni, iau ostateci 12 şi reuşesc să fure un ditamai Boeing cu echipaj cu tot, cu care aterizează nestingheriţi la Madrid, Atena şi Damasc, ajungând în cele din urmă în Kuweit, sunt întâmplări incredibile, coşmareşti şi sub semnul lor apune acest an şi începe 74. De o parte din toate astea noi suntem de bine, de rău, feriţi, dar mă întreb până când? Căci ele nu asaltează, ci se insinuează.

Dacă vreau să-mi păstrez cumpătul, voi spune că sunt sceptic în privinţa capacităţii viitorului de a ameliora civilizaţia şi moravurile. Adevărul e însă că sunt pesimist. Şi noi ca noi: mai curând sau mai târziu ne vom muta la loc cu verdeaţă. Dar mă gândesc la Li, cea pe care am crescut-o în respectul pentru cele ale sufletului, cum se va adapta ea acestei lumi terifiante, din ce în ce mai carnivore şi mai rapace?

 

Simfonia patetică de Baranga, jucată în prezenţa ilustrului cuplu, în premieră la inaugurarea Teatrului Naţional, după Apus de soare cu Calboreanu, a fost, cu toată distribuţia strălucită, un eşec. Cred că se va mai reprezenta o dată, de două ori, după care va fi abandonată discret. O piesă comandată, ocazională, retorică, plină de locurile comune ale deceniului şase, o piesă aşa cum m-am ferit tot timpul să nu devină Dreptul de a începe, carte pândită de exact aceleaşi primejdii. M-am convins că sunt situaţii în care nici o distribuţie nu poate salva o piesă ratată. Cu atât mai iremediabil ratată rămâne o carte în aceeaşi situaţie.

 

Ne-a ajuns încă un Crăciun. Zăpada s-a dus, e ceaţă cu frig. Pentru că aşa ne-am obişnuit, simţim cum planează peste lume un aer festiv, care vine şi din fastuoasele miresme culinare. În toamnă speram că de sărbători îmi voi lua şi eu vacanţă. Dacă nu trebuia să revin la Dreptul de a începe, aş fi reuşit. Să sperăm că la anul… Dar şi atunci, dacă totul merge bine, voi lucra tocmai din plin, cu toate pânzele sus, la Nemuritorul… O, de m-aş vedea lucrând odată la Nemuritorul…!

 

Cuvinte care vin pe neaşteptate de foarte departe, din copilărie, care erau practic uitate, dar, prin cine ştie ce asociaţie, se trezesc iar pentru câteva clipe la lumină. Scurta lor pâlpâire are însă darul de a evoca o întreagă vârstă. E ca şi cum te-ai urca într-un pod întunecat, plin cu lucruri vechi. Arunci un fascicul de lumină într-un colţ şi lucrurile, până atunci informe în întuneric, primesc dintr-o dată contur şi personalitate. Şi în clipa în care stingi lanterna, ele recad în nisipurile mişcătoare ale memoriei latente.

Unul din cuvintele astea: orbeică. Îl folosea bunica Aurelia, adus probabil din baştina ei de la Sâlha. Înseamnă crăticioară. În orbeică îmi încălzea cafeaua cu lapte de la ora cinci. Mă cutremur azi când mă gândesc că puteam să beau cafea cu lapte, încălzită. Dar acesta era un moment al zilei ori de câte ori mergeam la ei şi ar fi fost un sacrilegiu să-ţi treacă măcar prin minte ideea abolirii lui. Era un ritual. Înrudit prin sonoritate şi, probabil, din cauza asta resuscitat acum, e şi orbeţ tot de Aurelia folosit, nu cu sensul de lipsit de vedere, ci de milog, cerşetor. Rostirea lui, indiferent de context, era întotdeauna însoţită de ceva – expresie, intonaţie, pufnitură, gest – care sugera dispreţul. Nu-mi amintesc să fi sesizat vreodată o undă de compasiune. Doar dispreţul mi-a mai rămas în amintire şi azi parcă-l şi văd, ca o aură care însoţea cuvântul, de cum i se ivea pe buze.

 

Am revăzut la tv Drum în penumbră al lui Lucian Bratu şi vechea opinie mi s-a confirmat: e unul – şi va rămâne – dintre foarte puţinele filme româneşti excelente. În ceea ce priveşte scenariul, dacă stai să te gândeşti, e cea mai bună dintre scrierile lui Petru Popescu.

 

Am lucrat anul acesta efectiv, socotind şi zilele consacrate documentării, 189 de zile. Foarte puţin, inadmisibil de puţin pentru un om a cărui profesiune e scrisul. Pe viitor, aşadar, neapărat o altă organizare a timpului.

 

Singurul lucru pe care ţin neapărat ca Lizuca să-l ştie despre noi este că tot ceea ce am realizat, dar absolut tot, atât cât e, a fost făcut prin propriile noastre puteri, fără niciun ajutor din afară, de nicăieri, cu atât mai mult fără nicio intervenţie, pilă sau gudurare. Şi ceea ce trebuie să-i rămână ei de aici, să ştie sau, mai exact, să-i „intre în sânge“, să devină cea mai intimă, organică convingere a sa este că nici drumul ei nu poate fi decât acesta, al propriilor puteri, unde nu ai şi nici nu trebuie să ai nimic de aşteptat de la nimeni. Să ştie bine că nimeni nu mişcă un deget pentru nimeni. Dacă va întâlni cumva excepţia – excepţie trebuind să fie ea însăşi – cu atât mai bine, dar şi de data asta să fie conştientă că e vorba de o excepţie.