RADU CONSTANTINESCU, DUBLUL DIN VIS

La trei decenii de la apariţia Claustrofobului, Corin Braga publică Ventrilocul (Editura Polirom, 2022), ultimul volum dintr-o tetralogie care mai include Hidra (1996) şi Luiza Textoris (2012). Lucrarea constituie secvenţa concluzivă a unui ansamblu epic de factură onirică, cu ample volute şi reveniri, cu stranii ambiguităţi ale textului, cu planuri care se întrepătrund neaşteptat şi, nu o dată, par să nu fie legate în mod logic, greu de justificat (ne aflăm, totuşi, pe tărâmul viselor…). Sau, ca să folosim o sintagmă dragă autorului, o incursiune în „regatul subteran al viselor“. Da, visul – acesta este cuvântul cheie al întregii construcţii româneşti, un edificiu grandios, cu niveluri labirintice, voit înşelătoare, cu coridoare întortocheate, camere în penumbră, trepte ce coboară spre beciuri şi pivniţe, în genul romanului gotic, capcane pentru un cititor superficial. Recitind acum Luiza Textoris, roman jumelat cu Ventrilocul, orizontul epic se limpezeşte, draperiile grele se dau deoparte, firele acţiunii din volumele anterioare se împletesc coerent, potenţând atmosfera misterioasă, stranie, specifică unei asemenea cărţi.

Celor două personaje pivot ale ciclului, Fulviu Friator şi Luiza Textoris, le place atât de mult să viseze, încât îşi produc singuri vise vii, lucide, pe care, apoi, le controlează şi le trăiesc. Fulviu este cel care o învaţă să-şi creeze un dublu de vis, un fel de alter-ego oniric, pe care îl poate controla şi prin care ea vede, simte şi experimentează lumea inconştientă, fără să fie pusă în pericol. Cei doi ajung să-şi creeze personaje-pereche, Anir şi Adela, dublurile din vis, care, paradoxal, sunt reale doar în lumea… somnului. Chiar dacă vom rezuma conţinutul cărţii, nu vom răpi cititorului din plăcerea lecturii, întrucât nu trama propriu-zisă este importantă, ci atmosfera generală. Aşadar, prietenia dintre Fulviu şi Luiza se dovedeşte a fi una imprevizibilă, între dragoste fizică şi tandreţe fraternă, pe cale de a se transforma într-o poveste de iubire, chiar într-o căsătorie, care îi va duce, însă, în subteranele familiilor lor, spre secretul adânc îngropat al blestemului, spre tentaţii sordide de incest, spre căderea Luizei în stare de catalepsie. Fulviu va încerca să o elibereze din plasa coşmarelor. Dar, pentru a reuşi aceasta, cei doi vor trebui să facă o călătorie în trecut, să exploreze anomia familiilor, o istorie cu încrengături malefice, un adevărat blestem care atârnă asupra destinelor lor. În acel moment, Luiza va fi eliberată, la fel ca şi Fulviu, capabil abia atunci să-şi controleze trăirile.

Visele lui Fulviu sunt un amalgam de incongruenţe şi absurd, de luciditate şi delir, bântuite de fantasme şi de apariţii groteşti, coşmaruri în culori sumbre. Începând cu şirul de flash-uri din copilărie şi continuând cu visele apocaliptice, de sfârşit de lume, unde îşi reîntâlneşte părinţii decedaţi, planurile temporale sunt înghiţite cu dezinvoltură, în vreme ce eroul pluteşte „pe plăci tectonice de nelinişte“. Visele consună şi comunică între ele, unul continuă direct în celălalt într-o înlănţuire fără sfârşit, ca o Matrioşkă onirică, se suprapun, devin reţea, înfăşoară şi imobilizează, veritabilă maşină a timpului, în care prezentul şi trecutul se contopesc. Fulviu avansează temător în această lume a fantasmelor, tatonează cu neliniştită curiozitate drumul integrării sale în spaţiul oniric. „Cine era el, cel din vis?“ se întreabă nedumerit, dar găseşte soluţia pentru a evita pericolele coşmarului: „să-şi lase dublul să înfrunte încercările periculoase, să sufere toate atacurile şi distrugerile, în timp ce el ar fi rămas spectatorul şi, în cel mai fericit caz, chiar regizorul întâmplărilor“.

Naraţiunea abundă în simboluri ingenios criptate, chiar dificil decelabile la o primă lectură, rod al fanteziei celor doi călători pe pânzele cinematografului nocturn al viselor: luna hidră, rinocerul de granit, soarele negru, demonul viselor. O atmosferă de basm macabru însoţeşte peregrinările celor doi, Fulviu şi Luiza, care întâlnesc creaturi hidoase, drapate în membrane vineţii şi piei roşietice, ce ascund cărnuri violacee, cu picioare păroase şi lipicioase, precum Moloh, demonul viselor.

Corin Braga navighează dezinvolt prin vârtejul ameţitor al întâmplărilor, îşi construieşte, atent la cele mai fine detalii, personajele, multiplicate în oglindă (Fulviu are un dublu, Anir, care, la rândul său, are o pereche în oraşul scufundat, pe Anir Margus, după cum însuşi Fulvius mai are încă o pereche în vis, Judaniil, consilierul din acelaşi oraş scufundat!). Aparent abscons, romanul oferă, totuşi, satisfacţia unei lecturi cursive, datorată abilităţii compoziţionale a autorului, care ştie să creeze şi să susţină suspansul. În primele pagini ale volumului, unul din personaje invocă „blestemul lui Holom“. Remarca trece neobservată, căci visele inundă spaţiul epic, dar ecoul celor trei cuvinte se mai face auzit din când în când. Fulviu descoperă că nu poate avea copii şi se întreabă dacă nu cumva cineva i-a legat: „Ăsta să fie blestemul lui Holom?“. Discută acelaşi subiect şi cu tatăl Luizei, care nu ştie să-i răspundă. Deznodământul epic al romanului (căci putem vorbi şi despre un deznodământ pe plan oniric, al regăsirii lui Fulviu şi a Luizei, redeveniţi ei înşişi) este rodul investigaţiei eroului care dezgroapă, într-o factură oarecum poliţistă a înlănţuirii evenimentelor, secretul sinistru ascuns de stră-străbunicul lor, Holom Ludlum, dornic să se răzbune pe copiii săi, concepuţi incestuous cu propria fiică handicapată, transmiţându-le aceleaşi gânduri vinovate pe care le avusese şi el.

Un aspect de certă originalitate a volumului, care merită consemnat în mod special, este extraordinara fantezie onomastică de care dă dovadă Corin Braga. Personajele sale se numesc, straniu, Ian şi Olena Friator (născută Ludlum), Dorli Ostra, Dagmar şi Regina Textoris, Emma Knall etc. Cititorul se învârte cu dificultate printre siluete bizare, pentru a înţelege surprinzătoarele relaţii şi legături ce se stabilesc între familiile Ludlum/ Friator şi Textoris şi, implicit, mobilul blestemului. Poate că ar fi fost util, în aceste condiţii, dacă autorul ar fi conceput după modelul unor iluştri predecesori un arbore genealogic care să însoţească lucrarea (şi mă gândesc aici, în primul rând, la John Galsworthy care îşi începe ciclul consacrat familiei Forsyte tocmai cu un asemenea „arbore“ lămuritor, sau, mai aproape, la Petru Dumitriu care anexează la Cronica de familie un index al personajelor şi un arbore genealogic). Revenind la personajele surprinzătoare din ciclul romanesc al lui Corin Braga, nu îl putem omite pe cel care reprezintă nucleul exploziv al conflictului, pe stră-străbunicul Holom Ludlum, al cărui nume anagramat trimite spre personajul biblic Moloh, din Levitic şi Deuteronom, simbol al cruzimii, lăcomiei şi rapacităţii, asociat cu un anumit tip de sacrificii de ispăşire a copiilor de către părinţi. Prin numele său, autorul oferă celor iniţiaţi în simbolistica biblică, chiar de la începutul cărţii, cheia înţelegerii ei: ispăşirea păcatului monstruos al unui antecesor de către descendenţii săi.

În sarabanda viselor care pendulează ciclic între realitate şi coşmar, derulându-se ca o bandă a lui Moebius, la un moment dat Luiza întreabă: „Al cui e de fapt visul ăsta?“. Romanul sugerează un posibil răspuns cu trimitere directă la cunoscutul adagiu referitor la somnul raţiunii.