Magda Cârneci

1. Aşa cum am mai spus-o şi în alte interviuri, cred că generaţia noastră a avut o şansă biologică şi una cultural-istorică unice în felul lor. Am fost o „recoltă umană“ de o calitate mai bună decât altele pentru că am fost prima generaţie care a primit o educaţie (aproape) normală în România comunistă. Am fost şi prima generaţie care a putut alege să înveţe engleza la şcoală, ceea ce ne-a deschis un orizont informaţional nou, influenţat mai mult decât înainte de trendurile internaţionale. Apoi, am avut şansa de a apărea pe scena culturală la epuizarea relativă a şaizecismului literar, odată cu promoţia şaptezeci, ceea ce ne-a pus într-o postură deopotrivă reactivă şi înnoitoare. Faptul că anii ’80 au coincis şi cu dezbaterea în jurul postmodernismului, ca teorie a depăşirii modernismului târziu în plan civilizaţional şi cultural, a constituit o altă şansă – să-i spunem istorică? – pentru că ne-a dat un instrumentar teoretic nou şi provocator, pe care l-am folosit pentru susţinerea textelor noastre, care nu au fost întotdeauna foarte postmoderne.

Trebuie să recunosc că am fost şi o generaţie susţinută de cei mai influenţi critici literari ai momentului, în ciuda establishmentului literar rigid practicat de destule reviste literare din ţară. Piedicile au venit de la cenzură, de la dificultatea publicării primei cărţi, de la viaţa grea şi de la naveta care au distrus pe unii dintre colegii de generaţie. Nu e suficient să debutezi, trebuie să şi rezişti în timp dificultăţilor şi capcanelor existenţei. Dar mulţi dintre noi au reuşit.

2. Începutul meu ca poetă este legat de Cenaclul de Luni de la Bucureşti, unde am ajuns destul de repede după înfiinţarea lui în 1977. Frecventam înainte cenaclul literar de pe lângă revistele Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, cenaclu condus de Constanţa Buzea şi de Dinu Flămând. Când am aflat de cenaclul nou apărut la Casa Studenţilor – la iniţiativa lui Radu Călin Cristea şi Călin Vlasie şi condus de Nicolae Manolescu – m-am „mutat“ repede acolo. A fost o intuiţie justă, atmosfera de la Cenaclul de Luni era efervescentă, ambiţioasă şi inspiratoare, însă era şi dificilă, chiar dură, prin discuţiile şi critice care însoţeau fiecare lectură. Dar această atmosferă mi-a deschis gustul către poezia americană, în special Beat Generation, şi un nou fel de a trăi realitatea şi de a o insera în construcţia poemului. Plus că am descoperit o frumoasă camaraderie de generaţie, care a durat mult, foarte mult, chiar până în prezent în unele cazuri.

3. Pentru mine, fenomenul optzecist a fost declanşat de cei câţiva poeţi radicali de la Cenaclul de Luni – Traiat T. Coşovei, Ion Stratan, Florin Iaru – la care s-a adăugat mai târziu şi Mircea Cărtărescu. Dar aş vrea să-i amintesc aici şi pe Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea şi Alexandru Muşina, care au fost adeseori „arbitrii“ discuţiilor noastre înflăcărate din cenaclu, la care luam cuvântul şi eu, ca una dintre puţinele femei, dacă nu uneori singura, care făceam asta. Apoi, vreau să-i menţionez şi pe Mariana Marin şi Bogdan Ghiu, care veneau des, apoi pe Elena Ştefoi, Matei Vişniec, Romulus Bucur sau Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, care apăreau din când în când la şedinţele de luni. Apoi, tot din când în când mai debarcau la cenaclu colegii noştri din alte oraşe – Marta Petreu, Ion Mureşan, Viorel Padina, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Mariana Codruţ, Ioan Es. Pop şi alţii, pe care îi rog să mă ierte că nu apuc să-i amintesc aici. Eram mai mulţi poeţi decât prozatori la Cenaclul de Luni, dar, uneori, interferam cu aceştia în mod benefic. Mai erau apoi deplasările la festivaluri şi colocvii din alte centre universitare, care ne-au făcut să-i cunoaştem pe colegii noştri clujeni, ieşeni, timişoreni, arădeni, braşoveni, piteşteni, botoşăneni, băimăreni… Cred că eram vreo câteva zeci de poeţi optzecişti până la începutul anilor ’90, când „moda optzecismului“ a triumfat, ca să zic aşa, într-un mod neaşteptat, răspândindu-se şi transformând această generaţie într-o „legendă“ de a cărei anvergură şi influenţă uneori mă uimesc.

4. Poezia a dat tonul acestei generaţii şi poate şi „clişeele promoţionale“ cu care este citită şi evaluată, fiind şi cea mai prizată ca gen literar, cu cei mai numeroşi membri. Nu-i amintesc aici pentru că au fost deja prezentaţi în numărul anterior din „Apostrof“. Dar cred că şi în proză s-a simţit „post-textualismul“ şi „prozaismul“ de influenţă franceză şi americană – să-i menţionez aici pe Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Mihai Cochinescu, Cristian Teodorescu, Ioan Groşan, Petru Cimpoieşu, Constantin Stan, Sorin Preda, Hanibal Stănciulescu şi alţii. În dramaturgie, nu-mi vine în minte acum decât numele lui Matei Vişniec. Iar la critică literară trebuie să-l numesc din nou pe Ion Bogdan Lefter, teoreticianul „en titre“ al optzecismului, dar şi Radu G. Ţeposu, Al. Cistelecan, Ion Simuţ, Vasile Popovici, Mircea Mihăieş, Ovidiu Pecican şi alţii. Trebuie să observ că s-au afirmat şi „optzecişti întârziaţi“, după 1989, precum Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Vlad Zografi, Radu Aldulescu ş.a., care ar merita şi ei o discuţie aparte.

5. Cred că critica literară de întâmpinare a jucat un rol important în afirmarea generaţiei optzeciste. Din fericire pentru noi, am prins vremuri în care criticii literari îndeplineau acest oficiu cu dăruire şi generozitate – situaţie care s-a modificat destul de drastic în ultimii 20 de ani. A contat şi faptul că am „prins o revoluţie“ şi o modificare politică radicală care au deschis şi ele porţile unei receptări foarte favorabile. Uneori cred că suntem o generaţie norocoasă. Alteori cred că suntem o generaţie supraevaluată şi că „mitul optzecist“ se apropie de final. Dar faptul că mulţi dintre noi încă mai scriu şi mai produc surprize pozitive mă face să cred că într-adevăr această generaţie a avut şi are o mare vitalitate şi o poziţionare culturală la intersecţia unor noduri şi intersecţii de schimbări şi influenţe excepţionale.

6. Nu sunt atât de convinsă de această „inerţie canonică“, decât dacă privim dinspre publicul larg, condiţionat de o mass-media mediocră şi aculturală, ceea ce nu e cea mai bună şi mai legitimă perspectivă. Despre optzecism şi membrii săi s-au scris deja foarte multe studii şi cărţi, ei au intrat în curricula facultăţilor de litere, şi ca teme de masterat şi de doctorat. Există chiar un „folclor optzecist“ în cultura română, dacă pot să spun aşa. Faţă de şaizecism care a apărut într-o cultură foarte centralizată şi ierarhizată, controlată politic, e normal ca optzecismul, apărut la finalul şi împotriva regimului comunist, să nu mai dea aceeaşi impresie de poziţionare la vârf, având în vedere descentralizarea culturală şi iruperea multiplicităţii de tendinţe şi influenţe apărute odată cu anii ’90. Dar optzecismul a fost soclul pe care au apărut ulterior „douămiismul“ şi „post-douămiismul“, ca mai radicali continuatori ai tezelor postmoderne optzeciste. Şi faptul că teoreticieni optzecişti de circulaţie internaţională, precum Christian Moraru, au introdus optzecismul literar românesc în dezbaterea de idei mondială, prin volume colective impresionante, denotă că există o „recunoaştere lărgită“ a fenomenului – considerat deja de Moraru pe cale de „şaizecizare“, deci de canonizare. Iar faptul că mai tânărul Mihai Iovănel discută cu aplicaţie critică optzecismul în recenta sa „Istorie a literaturii române contemporane 1990-2020“ demonstrează că acesta este preluat activ în canonul literar extrem-contemporan din România.