„În definitiv,

totul este blestemat

în lirica lui orală

şi prozastică,

evocînd raiul

ca loc al decrepitudinii

în mijlocul căruia

moţăie

un Dumnezeu beţiv.“

Nicolae Manolescu

 

 

olteţului 15, camera 305

 

(fragment)

 

ca o amară, mare pasăre marină,

nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti

din strada olteţului 15.

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici

viaţa se bea şi moartea se uită.

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu

cine şi cînd şi la ce.

doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme

dinspre cîmpiile catalaunice.

cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine pă-

duchele de san-josé. e paznic aici, o să ţi se gudure la

picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, uşa

e-nchisă, ăştia mă lasă tot timpul afară, m-au întemniţat afară.

tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul,

l-a făcut şef peste tot palierul, el este cel care cîrmuieşte acum

camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras

şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.

deci plăteşte-i, amice, el e cîrmaciul, se clatină mereu

ca-n vechime cînd vasul sălta peste ape.

iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el cînd înjură

se roagă. aşa cum fac toţi aici.

aşa ai să faci şi tu curînd.

aici nu stau decît doar cei ca noi.

aici viaţa se bea şi moartea se uită.

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,

zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă

ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o

cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi şi atît,

numai noi şi atît.

aici nu stau decît doar cei ca noi.

aici viaţa se bea şi moartea se uită.

 

*

 

fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui

s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare

manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,

dar nu trece dincolo de foile care sînt aceste

pietre din pereţi. şi lasă mai des de acum

să te doboare somnul.

cînd ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi

dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele

pînă cînd n-are să îţi mai rămînă loc

decît doar pentru somn. şi mai ales

umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.

nu aşterne nicăieri cuvinte. cuvintele pot

roade varul şi măcina piatra pereţilor:

dincolo n-o să dai decît din nou de ea.

fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

 

*

 

în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri,

viaţa mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au

plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul

femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat şi s-au dus

de-a lungul gîtului în sus. au

şuşotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul

şi să-şi doarmă somnul în mănuşi.

să le fie mănuşile odăi pe veci

mîinilor mele triste şi subţiri şi reci. şi gura s-a

ofilit şi ea, a zis m-ai ţinut cufundată

atîta vreme-n obraz ca să slujesc

la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc

să mă culc puţin sub limbă. singură cuc.

nu cu tine că pe tine nici cămaşa nu stă

fericită. că e lezată-n mătase

de şoarecele care-ţi roade-n oase.

dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte

doliu după degete. or să te jeluiască.

preot o să fie unghia, lăutari genunchii

umerele naşi, mîinile nuntaşi

iar făclie fosforul din unghii.

 

*

 

ies rar şi cînd ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi

după efortul expulziei. într-o zi

n-or să mai aibă destulă putere să-şi

împingă fătul afară de tot.

aici numai patul mai are puţină căldură umană.

şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă

îmbucă tot mai de sus, de

umeri, de ceafă, de piept.

şi dorm acum pentru că mîine urmează

şi mîine să dorm şi în molusca pernei

nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu –

salteaua se umflă şi mă scufundă încet în

întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,

se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,

placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea

şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud

trezeşte-te, zice, dar eu nu.

la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămîne

dacă m-aş trezi în întregime?

 

*

 

tu chiar crezi că nu sîntem mai mult decît sîntem aici

la masă sau în gesturile noastre de trezie sau în timp ce ne înghesuim

dimineaţa în faţa chioşcurilor de ziare sau în serile lungi de toamnă

cînd ne întoarcem acasă cu aceleaşi şi aceleaşi mişcări de-a

lungul aceloraşi şi aceloraşi străzi?

cei de mîine nu-şi vor mai pune această întrebare.

dar noi, acum şi aici, izolaţi de limbajul care îi va pune capăt,

degeaba am scurmat cu unghiile în tencuială, degeaba ne-am ţinut

lipiţi de pereţi: de dincolo nu s-a putut auzi nimic –

în fundătura vorbirii noastre răspunsul nu poate fi încă formulat.

şi doar rareori am deschis noi ochii şi numai ca să vedem

cum se răstoarnă peste noi ca peste nişte sicrie

tone de necunoscut. şi chiar atunci i-am închis repede înapoi

repede şi am zis nu-i adevărat încă trăim, încă trăiesc, trăieşte

trăieşte – l-am atins pe cel lungit alături.

trăieşte – s-a răsucit în somn a rîs a suspinat.

tu chiar crezi că n-am fost auziţi în nici o altă încăpere

în care noi n-am apucat să mai intrăm?

sau încăperea nu era încă zidită-n pereţi sau încă nimeni n-a locuit-o

sau cei ce vor veni s-o locuiască vor veni prea tîrziu sau

erau dar nu ne-au auzit cînd am bătut noi în pereţi sau au

bătut şi alţii în pereţi atunci şi au fost auziţi doar ei

sau n-am băgat de seamă cînd am trecut dintr-o încăpere în alta

dintr-o pivniţă în alta sau n-am vrut să spargem pereţii ultimei

încăperi de teamă să nu sau nu ne-am putut închipui că dincolo

de pivniţa asta pot fi şi alte încăperi, altfel luminate decît

de această leşie care se scurge prin crăpăturile de la uşa din spate