„Marta Petreu

este o egocentrică

prin natură,

de o trufie

ce se cuvinte înţeleasă

mai ales ca o lipsă

de menajamente

faţă de sine.

Orgoliul ei constă

în a se lua pe sine

ca exemplu negativ…“

Nicolae Manolescu

 

 

Vîrsta adultă

 

Te-am căutat peste tot. Am rîvnit măcar urma ta

vreun semn mărunt încifrat în bărbat în trimisul tău pe pămînt

 

Apoi n-a mai urmat nimic. Totul n-a fost decît o lungă înaintare

în zăpada cenuşie a vîrstei adulte

Apoi viaţa mea a prins solzişori

viaţa mea a învăţat să pulseze economic

la temperatura şopîrlei

 

Oho. Întinderi de pulbere gri

unde nu există nici un fel de repere

Pulberi sub tălpi pulberi în jur

pulberi jilave căzînd uniform din tării

pe pielea mea plumburie

 

Da. De urît inimii mele i-au crescut solzişori de reptilă

 

Zăpadă murdară. Funingine rece. Scrum

aşchii de plumb schije de argint oxidat

Domine: dragostea noastră de-atunci

a atins în sfîrşit culoarea cenuşii

 

Nici un gest. Nici un reproş: iau totul asupră-mi

Dar nu mă atinge. Domine

nu-ţi mai permit să-mi atingi cordul meu

conservat

la temperatura şopîrlei

 

 

Ceasul rău

 

Ea cunoştea ceasul rău

ceasul cînd de singurătate poţi plonja prin sticla ferestrei

ca un fluture prin flacăra torţei

Ceasul rău cînd de singurătate ceri de pomană oricui

Ea trăise ceasul acela de cerşetoare cu mîna întinsă

cerşind ajutor

 

Ea îşi folosise creierul trupul ca pe-o monedă

încercînd să plătească ceea ce din cauza spaimei cerşea

 

Ea nu avea clipă de împăcare cu sine

ea uitase ce înseamnă lin să adormi

ea nu cunoştea somnul fără coşmaruri

ea se pedepsea noapte de noapte în somn

 

Ea purta în cîrcă povara existenţei sale greşite – deci de prisos

 

Ea ştia că tandreţea ar fi putut s-o împace cu sine:

subţire

ea înainta ca o lamă de oţel

ca o ghilotină albastră

prin carnea roşie prin oasele albe prin măduva caldă zemoasă a vieţii

prin acest trup viu al lumii ce-o respingea

 

Ea se judecase pe sine ea se găsise vinovată ea se condamnase

la eternă vinovăţie

ea şi-o purta înrădăcinată în inimă în creier tatuată pe frunte

ca o pecingine roză

ea purta deci în privire stigmatul inconfundabil al singurătăţii nocturne

 

Ea îşi descria cu precizie infernul de uz personal

şi – ca pe Casandra – nimeni n-o auzea

 

Ea se rugase îndelung către puterile de jos şi de sus să-i trimită un semn:

şi-atunci au coborît şi-au urcat din tării îngeri cu dinţi îngeri cu clonţ

Da. Îngerii mei carnivori

 

 

Gara

 

Seară de august senină

O femeie în negru mă roagă s‑o las să se ţină de mine

că ameţeşte – zice – o las

şi parcă‑i mai bine

aşa că de mulţumire îmi mîngîie faţa

 

Eu mă feresc. Gara e goală e seară

şi parcă o ceaţă subţire şerpuieşte din pămînt peste linii

îi dau mîna la o parte

o sprijin eu prinzînd‑o de braţul ei descărnat ca un lemn de acăţ

şi‑am grijă de ea să nu cadă pe şine

Poartă rochie lungă de diftină ca o ţărancă

sub laibăr i se vede cămaşa de cînepă cu mîneca largă largă

ca pînza corăbiei umflată pe mare

fîlfîie ceaţa

ea are năframa trasă pe frunte şi iarăşi vrea să m‑atingă

 

E ceaţă groasă – ce devreme vine amurgul

ehei! au mai apărut două la fel pesemne surorile ei

şi îşi întind gătejele negre şi strîmbe ale mîinilor lor muncite

spre mine

Simt că sînt ca luna de albă

afară e noapte mi se năzare că ninge

ele se ţin de mine ca scaiul

parcă s‑au făcut mai mari şi mai drepte

nu le văd ochii

feţele lor sînt ascunse de năfrămile negre

şi mi se năzare că prea se mişcă în jurul meu prea vorbesc păsăreşte

ritmat

ca şi cum nu şi‑ar spune‑ntre ele fleacuri ca‑n gară

ci ar recita ceva poate‑o cîntare ca glodul de grea

 

E noapte compactă cade din cer o zăpadă surie

muierile ăstea tropăiesc pe peron bătînd din blacheuri

Stau strînse pe mine ca obada pe roată

Trenul întîrzie astăzi

Şi ce noapte

zăpada‑i ca tuşul de neagră

apucatele astea s‑au făcut înalte ca stîlpii

şi poartă după cineva doliu da sînt îmbrăcate în negru