MIRCEA MOŢ, UN ROMAN DESPRE IORGU

Volumul lui Adrian Jicu, Iorgu (Editura Humanitas, 2022), nu este romanul unui critic literar, cu atât mai puţin o biografie (romanţată) a lui G. Bacovia. Iorgu este înainte de toate romanul temeinic al unui prozator (talentat), s-o spunem de la început, care construieşte cu siguranţă un univers românesc coerent şi căruia, mai ales, îi place să povestească (şi ştie să povestească!) la persoana a treia, în maniera bunilor romancieri ai veacului trecut, ai perioadei interbelice, la modul demiurgic, lăsând impresia că ştie totul despre oameni şi lume, dacă nu cumva chiar şi ceva pe deasupra. Aşadar, Iorgu este creaţia unui prozator stăpân pe uneltele sale şi a unui constructor detaşat de modele, care nu doreşte să ilustreze prin epic idei anterioare configurării „cosmoidului“ care este romanul.

Iorgu nu este, în esenţa sa, romanul vieţii lui Bacovia, poetul care se identifică în fond cu propria operă, din moment ce Adrian Jicu îşi îngăduie să trădeze creator o biografie, aşa cum orice prozator care se respectă tratează/ trădează în ultimă instanţă realitatea. Romanul lasă impresia că-şi selectează autoritar pentru propria substanţă secvenţele biografice de care el are nevoie pentru a fi credibil ori se distanţează de aceste secvenţe pentru a nu se crede că, lipsit de personalitate, ar imita obedient ceea ce-i este exterior, adică lumea de dincolo de propriile-i limite, majuscula iniţială şi punctul final. Există însă argumente care susţin ideea că Iorgu este un roman al formării (Bogdan Creţu se referă la „un aparent bildungsroman“, deşi ezită să aducă „în discuţie vreo devenire, o ruptură în destinul personajului“), dar acest proces al formării rămâne, totuşi, al lui Iorgu, al personajului, nu al autorului Plumbului.

Adrian Jicu reconstituie documentat şi cu fineţe realitatea finalului de veac al XIX-lea şi a unei perioade a secolului următor, amintind pagini realiste de referinţă: „Dacă în centru era aşa, periferia rămăsese rurală de-a dreptul, cu ulicioare lutoase şi cu magherniţe meschine, în curţile cărora se îngrămădeau oameni şi orătănii. Cârduri de gâşte sau găini ciugulind prin şanţuri, câini vagabonzi şi porci scărpinându-se de copaci, căruţe cu vite şi cai, oameni meşterind una, alta. Bordeie de lut în furci sau din chirpici, cele mai multe nespoite, cu acoperişuri sparte de ploi, cu garduri din scânduri improvizate, una da şi două ba, cu portiţe parcă ieşite din ţâţâni şi geamuri bicisnice, în care lumina abia dacă se strecura. Vara mai era cum era, se mai adăposteau de zăpuşeală, îşi mai ostoiau năduşelile la cişmele şi la umbra copacilor numeroşi. Însă iarna era cumplit. Se încălzeau cum puteau, arzând în sobele şi godinele improvizate ce prindeau. Fuseseră geruri nemiloase, când puneau pe foc orice: coceni şi ciocălăi, scânduri de prin garduri, ba chiar şi cârpe de prin lăzile de zestre. Unii făceau tizic, însă nu era prea plăcut, fiindcă bălegarul ăla uscat mirosea de nu puteai respira, dar măcar te mai dezmorţeai cât să nu te găsească vecinii sloi în casă, cum se întâmplase cu ţaţa Vasilca, din Cremenea. Bătrână şi beteagă de un picior, băuse de cu seară tot rachiul din sticlă şi se băgase în pat, acoperindu-se cu nişte capete de ţol. Nu se mai trezise să arunce pe foc te miri ce. Au descoperit-o încovrigată, după vreo două zile, când au băgat de seamă că nu mai iese prin curte şi s-au alarmat vecinii. Abia au putut-o târî din pat, că era sloi. I-au făcut cele creştineşti, punând mână de la mână pentru sufletul sărmanei, care murise ca un câine şi nici n-avea cine s-o îngroape…“.

Obiectivitatea romanului lasă loc unor momente nelipsite de încărcătură simbolică, peste care cititorul atent nu poate trece, cu atât mai mult cu cât acestea îi stimulează apetitul hermeneutic. Dimitrie pleacă la drum duminica, însă nu „orice dumninică, ci chiar duminica Sfântului Andrei“. Or, după cum bine se ştie, ziua Sfântului Andrei în tradiţiile românilor este asociată lupului. „Ziua Sfântului Andrei se mai cheamă şi Ziua Lupului sau Gădineţul Şchiop, serbându-se pretutindeni cu nelucru, ca să nu strice lupii vitele şi mai ales oile şi caprele. Primejdia este însă nu numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care ar îndrăzni a pleca la drumuri în această zi, când porneşte lupăria“, afirma Tudor Pamfile, în volumul Sărbătorile la români. După cum era de aşteptat, se produce întâlnirea omului cu lupul, memorabilă fiind confruntarea acestora prin schimbul de priviri şi prin atenţia acordată ochiului animalului: „Şi rămaseră aşa, preţ de câteva clipe, om şi animal, animal şi om, într-o încleştare mută. Dimitrie zări ochii gălbui ai lupului, licărind straniu, ca o vâlvătaie aţâţată de o pală de vânt. Ştia că puii se nasc orbi şi că abia după o vreme ochii albaştri li se deschid şi se schimbă în galben portocaliu (…) Ăsta din faţa lui, care-l fixa cu privirea lucioasă, căutând să-i simtă frica, era un exemplar de toată frumuseţea, zvelt şi puternic“. Perceput în ferocitatea sa, lupul rămâne „unul dintre simbolurile mistice ale unui vechi cult solar“. În acelaşi timp, ceea ce reţine atenţia în cazul romanului, lupul este „un simbol matern asociat ideii de fecunditate“ (Nadia Julien). Finalul primului capitol nu infirmă ideea: „Peste noapte, băcanul îşi iubi nevasta cu o patimă aspră, de care nu se crezuse în stare. Zoe rămase grea şi, după nouă luni, avea să li se nască un băiat. Primul lor băiat“. Acest final trimite spre botezul copilului: „Fuseseră ceva discuţii în legătură cu numele băiatului. Mama ar fi vrut să-i spună Andrei, în amintirea acelei duminici când Dimitrie plecase la drum“. Dar „a rămas cum a zis Dimitrie: pruncul se va numi Gheorghie şi va fi negustor“. Dar mama „refuza să-l strige pe numele de botez“. O naştere determinată de întâlnirea semnificativă cu lupul care-şi fixează asupra lui Dimitrie ochii şi privirea luicioasă, dar şi îndârjirea cu care fiecare dintre cei doi părinţi vrea să-i impună copilului un nume par să se răsfrângă, până la un punct, asupra felului în care se consumă existenţa personajului.

De aici pornind, Adrian Jicu îşi urmăreşte personajul pe parcursul unor momente ce marchează „aventura“ descoperirii treptate a realităţii, dinspre centru spre margine, spre periferie mai întâi: „Crescând, Iorgu începu să se aventureze către dughenele din vecini sau pe străzile dinspre centru, unde mergea pentru a asculta valsurile muzicei lui Iacobschitz din Grădina Publică şi, când avea cu ce, să-şi cumpere bragă şi siropuri de vişine ori de mere, o delicateţă la care copiii visau întotdeauna. Alteori, o lua spre nord, pe Câmpul Poştei, unde aveau loc bâlciurile şi iarmaroacele, sau către răsărit, spre apa Bistriţei, la scăldat, cu prietenii, pe care îi uimea cu salturile lui de pe podul improvizat şi cu scufundările meşteşugite, fiindcă-şi ţinea cel mai bine respiraţia sub apă, apărând unde nu te aşteptai, spre invidia celorlalţi, care şi-ar fi dorit să înoate aşa bine cum o făcea zvârluga negustorului Vasiliu“. Adrian Jicu se concentrează asupra unor întâmplări prea puţin spectaculoase, nu din fidelitate faţă de biografia lui Bacovia, ci tocmai din dorinţa de a scoate personajul din zona de aură a marelui poet, întâmplări ce devin o semnificativă aventură: imobilizarea personajului în noroiul moale al mahalalei ori deplasarea acestuia pe gheaţa subţire, dar şi drumul spre casă al celui tulburat de vinul băut prin cârciumi.

Personajul lui Adrian Jicu se abandonează realităţii, el flanează prin Bucureşti, priveşte şi reţine totul, fără a se pretinde un martor al evenimentelor pe care nu le influenţează de altfel. Nu vibrează la epocă, contând ca un simplu fragment al acesteia, iar din punct de vedere romanesc, prin siguranţa cu care este conturată, realitatea timpului pare să domine personajul. Impresia cititorului este că Iorgu, aşa cum este gândit de autor, merge pe un drum paralel cu drumul pe care trece grav şi marcat de strălucirea propriei opere poetul Plumbului.

Nu mă îndoiesc că Iorgu este romanul notabil al unui autentic şi matur prozator.