ALICE VALERIA MICU, CASA CU MARCHIZĂ DE STICLĂ

Există în viaţa oricărui prozator suficiente elemente biografice care să contureze o construcţie romanescă, iar Simona Antonescu condensează în paginile romanului În umbra ei, apărut în 2021 la Editura Polirom, mai mult de un veac de istorii personale din familia sa. O galerie impresionantă de personaje, cele mai multe cu corespondenţe reale, după mărturisirea autoarei, cartografiază un set de spaţii autobiografice suprapuse, întrepătrunse, a căror existenţă curge în cea a personajului-narator, construind, din umbra casei cu marchiză de sticlă, ca punct de referinţă, un metaroman genealogic. Ceea ce ne propune Simona Antonescu este suprema valoare de adevăr a unei biografii romanţate, viaţa şi romanul împrumutându-şi unul altuia valenţele intime, personale ce ies la lumină prin complicitatea a două femei, iniţial, una determinând-o pe cealaltă să scrie, potenţându-i trăirile. Finalul va dovedi că este vorba de una singură, naratoarea, care decide să-şi asculte vocea interioară, şi, în căutarea fericirii, să scrie. Din dorinţa de a răspunde aşteptărilor mamei, ea îşi disimulează aspiraţiile personale şi le dă viaţă scriind un roman pus sub semnul dublului romantic al unei prietene-surori, în fapt, o căutare de sine.

Precum teoretiza Philippe Lejeune în Pactul autobiografic, lectura acestei cărţi, construită pe osatura unor tandeme succesive de personaje, aduce în faţă nu doar ţesătura ficţională inerentă, ci şi, încă de la primele pagini, o mărturie asupra naturii umane. Combinând complexitatea narativă cu exactitatea amănuntului biografic, autoarea ne pune în faţă un adevărat clasor de poveşti-timbru, fiecare cu farmecul său, unele mai puţin relevante în cadrul demonstraţiei narative, dar cu valoare documentară, care, precum sopranele de coloratură, umplu spaţiile dintre personajele principale ale acestei polifonii sentimentale. Ceea ce îi reuşeşte foarte bine Simonei Antonescu este scriitura închegată a fiecărui episod în parte, ce nu are nevoie de explicaţii suplimentare pentru receptare, astfel încât, oriunde ai deschide cartea, găseşti un fragment memorabil, numai bun de citat. Ca un mozaicar meticulos, scriitoarea şlefuieşte fiecare frază, care, la prima vedere, pare doar expresivă şi curată, dar ea e atât de bine scrisă, încât sub aparenţa clarităţii se ascunde o construcţie mereu nouă, mereu surprinzătoare la analiză. Naraţiunea depăşeşte suta de ani, aşa încât romanul devine şi unul istoric sui-generis.Volumul pare, la acest capitol, versiunea pentru adulţi a seriei de cărţi Istoria povestită copiilor ale Simonei Antonescu, apărute la Editura Nemira. Războaiele, refugiaţii, copiii pierduţi, bolile inerente vremii şi vremurilor, întoarcerea prizonierilor, naţionalizarea proprietăţilor, denunţurile şi prigonirea celor nealiniaţi ideologic, toate îşi au coliţa, ca să continui metafora romanului-clasor, episodul esenţial în mecanismul istoric implacabil. Scriitoarea încadrează epocile atât prin amănuntul biografic, cât şi în contextul vocabularului, fără abuz de arhaisme, cu un simţ al echilibrului rafinat. Regionalismele specifice zonei Galaţiului sunt reduse la rolul de nuanţare delicată, discretă, chiar dacă o mare parte din infinitatea de tablouri derulate au ca loc de desfăşurare satele din judeţul Covurlui, plasa Prutul de Jos. Cu siguranţă că vor fi existând multe expresii regionale acolo, dar Simona Antonescu alege să nareze din propria perspectivă, astfel încât textul are mai degrabă culoarea personalităţii sale şi nu pe cea a locurilor.

Cititorul e spectatorul unei piese de teatru, aceasta a fost impresia pe care mi-a făcut-o jocul tăieturilor, alternanţa ritmică dintre un moment simbolic din prezent, deschiderea uşii ce separa două părţi ale unei case şi o sumedenie de episoade din trecut asupra cărora naratorul-regizor alege să pună reflectorul. Între cele două părţi ale scenei sunt întinse fire de urzeală, iar modelul se iveşte pagină cu pagină, din întemeieri de familii, iubiri, morţi, trădări, deziluzii, copii, averi, călătorii. Poate că toată această joacă ameţitoare între prezent şi trecut e însăşi miza romanului. Altfel, punctul culminant pare ratat, deschiderea uşii, moment care s-ar dori unul relevant, similar tăierii salcâmului din Moromeţii sau vânzarea livezii de vişin din piesa lui Cehov, nu demonstrează decât că, timp de zece ani, două surori crescute una de mamă şi una de sora mamei au trăit sub acelaşi acoperiş, fără ca una dintre ele să ştie. Dar, aşa cum nu atingerea piscului în sine, ci ascensiunea continuă este relevantă, romanul este impresionant nu prin descoperirea unui al doilea perete cu fotografii de familie cu aceleaşi personaje în ipostaze apropiate, ci succesiunea de întâmplări, destine, felul în care La Belle Époque umbreşte prezentul. Este evidentă apetenţa Simonei Antonescu pentru trecut, iar felul în care ea explorează fiecare valenţă istorică a ceea ce se întâmplă azi cu personajul- narator, încercând să identifice cauzalităţi directe în faptele strămoşilor, aduce o aură de mister. Speri, până la ultimele pagini că vei găsi explicaţii, că vei avea parte de descoperiri uluitoare, că sub fiecare zi din prezent stau, şi nu la întâmplare, straturi de zile din istoria familiei, iar ţesătura tot mai complicată, prin suprapunere, va dezvălui un mecanism, un adevăr, o revelaţie. În final înţelegi că structura de mentalităţi care a determinat marile decizii ale familiei a făcut ca personajul-narator să îşi asume cu greu dificila menire de scriitor, de fapt pe aceea de a se confrunta pe sine. Din acest punct de vedere, În umbra ei este un bildungsroman, cu menţiunea că personalitatea eroinei e formată nu doar din experienţele personale, ci şi din suma experienţelor succesive ale celor ce alcătuiesc arborele său genealogic, autoarea sugerând că ceea ce se întâmplă în prezent îşi are rădăcinile în altceva din trecut. Efectul de relief este una din armele de seducţie ale autoarei, care, chiar şi atunci când, în unul din cele trei capitole, mai degrabă acte, scena prezentului derulează o secvenţă, ea curge inevitabil într-una din trecut, astfel încât relatarea nu e liniară, ci verticală, căpătând altitudine. Urmărirea fascinantă la care ne invită prozatoarea îi dă prilejul să-şi demonstreze cu fiecare pagină talentul ei de povestaş. Detaliile sunt numeroase, dar nu abundente, încât să plictisească şi să deruteze lectura, deturnând atenţia către amănuntul social, etnografic, psihologic, ele îmbracă în aura verosimilităţii fiecare episod în parte. Mai mult, fiecare poveste din caruselul intitulat În umbra ei are cel putin un fragment memorabil, astfel încât, dacă aş fi urmat primul impuls, acela al selectării de fişe cu fraze citabile, aş fi ajuns să aleg cu mare greutate, nu doar din pricina frumuseţii, ci şi a numărului lor.

Este aici şi o profesiune de credinţă a Simonei Antonescu, pe care o putem reconstitui din frazele răspândite aproape ilogic printre poveşti, puse acolo anume ca nişte semne de carte. De pildă, relatând despre viitoarea căsătorie a uneia din cele două fiice ale Siminei, personajul-rădăcină al romanului, autoarea inserează, fără nicio legătură directă cu contextul, consideraţii despre cuvânt: „Între realitate şi cuvintele care o descriu există întotdeauna o ruptură. Cuvintele nu vin în continuarea faptelor, ci formează o suprafaţă fragmentată pe deasupra lor, ca un câmp crăpat de sete peste o mare de lavă vie. Trebuie să păşeşti cu grijă pe suprafaţa cuvintelor povestitoare, în aşa fel încât piciorul să nu-ţi scape printre crăpături. Trebuie să mergi privind întotdeauna printre peticele de pământ către lava vie care le susţine.“

Aflată la punctul de intersecţie dintre autobiografie şi autoficţiune, Simona Antonescu se despovărează de poveştile, de destinele din familie, mai ales ale femeilor, căci acestea par să o impresioneze mai mult, astfel încât, va deveni cu atât mai interesant de urmărit viitoarele romane.