ALICE-VALERIA MICU, O ALTĂ SCRISOARE PIERDUTĂ

Romanul Semnătura indiană a lui Radu Sergiu Ruba, apărut în 2021 la Editura Trei, continuă seria confesivă din O vară ce nu mai apune, într-un demers cronologic de recuperare a copilăriei şi a adolescenţei autorului, ce prinde în vârtejul unei existenţe tumultoase familie, prieteni, colegi, instituţii, autorităţi, represiuni, evenimente politice. Rezultatul este un tablou extrem de nuanţat despre viaţa unui nevăzător ce a păstrat, în lumea umbrită, amintiri luminoase. Lipsit complet de vedere, elevul de liceu are parte de câteva experienţe care îi vor influenţa puternic următorii ani. Îl însoţim în anii de liceu, la Cluj-Napoca, şi, mai apoi, la admiterea în învăţământul superior, de-a lungul unui fir epic fascinant, expus cu stil, uneori din exterior, cuprinzând multe personaje, alteori din interior, auzind chiar vocea conştiinţei elevului Ruba.

Să scrii despre ceea ce cunoşti, despre ceea ce ai trăit, acesta e nivelul cvasiobligatoriu pentru un scriitor, iar ficţionalizarea va completa, va întregi, va amplifica ceea ce exista încă dinainte de a fi fost scris. Literatura este, din acest punct de vedere, un act de autentificare cu virtuţi terapeutice, didactice, etice, de recuperare, de reconstituire. Însă e contraproductiv să îngustezi grila receptării unui autor la configuraţia sa fiziologică, Homer, Milton, Borges sunt recunoscuţi pentru opera lor, nu pentru pierderea vederii. Aşadar, Radu Sergiu Ruba este un excelent scriitor care se apleacă şi asupra lumii nevăzătorilor. O face cu sensibilitatea celui care este în interiorul ei, taie secţiuni adânci, ne subliniază detalii, pune lumină acolo unde clarobscurul ne ascunde aspecte importante din viaţa celor lipsiţi parţial sau total de vedere, ne arată felul în care compensează cu alte abilităţi lipsa celui mai important simţ. Acest lucru îl putem citi din manuale, din reportaje, de pe bloguri, însă diferenţa o face siguranţa scriiturii, felul în care ştie Ruba să captureze momentul, senzaţia şi să le pună în chihlimbarul unor fraze memorabile.

Este Semnătura indiană romanul unui adolescent orb? În cea mai mare măsură, da, însă orbirea este şi simbolul necunoaşterii, al vulnerabilităţii, al naivităţii cu care un tânăr şi-a imaginat că poate pune la poştă o scrisoare destinată postului de radio Europa Liberă, că scrisoarea va ajunge în Germania şi va fi citită pe post. Evident, s-a pierdut prin sertarele Securităţii, ceea ce era să-l coste chiar pregătirea academică ulterioară. Cele două coordonate pe care este construit romanul sunt viaţa elevilor nevăzători şi lupta lui Rubi cu Securitatea. Abia finalul cărţii, care face saltul în viaţa de adult, se desprinde practic de firul epic şi pare, mai degrabă, finalul unui roman poliţist clasic, în care securistul este umilit. Autorul a avut de ales între a încheia cartea ca o victimă sau ca un învingător, şi a ales ultima variantă, chiar dacă lasă impresia unui final în grabă. Aş mai menţiona un aspect: o bună parte din roman e scris din perspectiva adolescentului, cu judecăţile şi percepţiile aferente vârstei, ceea ce dă o tuşă de duioşie suplimentară, dar pe parcurs, naratorul se detaşează de acest orizont şi ridică persepectiva la nivelul adultului înţelept, astfel că, pe alocuri se pierde din candoarea relatării. Rămâne atmosfera, cadenţa vieţii de şcolare, întreruptă pentru elevul Ruba de interogatoriile Securităţii. Rămâne sensibilitatea cu care autorul îşi sondează trăirile, umorul şi autoironia scenelor cu băieţii în internat, în clasă, în orele petrecute împreună, jucând fotbal cu o cutie de conservă, pe ciment sau elaborând teoretic o publicaţie. Rămâne şi verosimilitatea acestui roman, a cărui miză autobiografică este menţinută prin câteva efecte de viaţă pe care cititorii le pot regăsi în traiectoria lor personală.

Şcoala de nevăzători de pe B. N. Antal este un Blindenmarkt, o piaţă a orbilor, iar efectul asupra cititorului seamănă cu cel evocat de Elias Canetti (Plângerile orbilor din volumul Vocile din Marrakech), atunci când ajunge în satul austriac cu acest nume, e ca o lovitură de bici. Dar sosirea oricărui prieten văzător acolo contrazice primirea pe care i-au făcut-o lui Nunez nevăzătorii din povestirea lui H. G. Wells Ţara orbului, unde normalitatea era necunoaşterea existenţei vederii. Suntem racordaţi, de-a lungul textelor, la alte reflexe: intrarea unei persoane într-o încăpere se aude doar, iar în cazul lui Vasile, nevăzătorul surdo-mut, se simte, degetele sunt intrumentul principal de percepţie, memoria e fundamentală, ordinea, de asemenea. Vizitele lui Ion Cristofor, ale Corneliei, atitudinea Cătălinei erau adevărate punţi ale prieteniei între cele două realităţi: „Trăiam o experienţă asemănătoare, mă mişcam între două lumi aflate la distanţă mult mai modestă una de alta… Lumea vieţii mele de intern în mediul nostru, al limitelor vizuale şi lumea din care îmi coborau scara prieteni precum Cristofor şi Cornelia“. George Nicolescu şi talentul său vocal e o altă ipostază a transferului de relevanţă în lipsa văzului, iar cunoscutul interpret este şi el un personaj episodic în acest roman.

Diderot spunea că orbii au idei despre frumos, care sunt de fapt mai puţin extinse, dar mai clare decât filosofiile clarvăzătoare care s-au ocupat de acest concept pe larg. Este şi cazul unor secvenţe magice din Semnătura indiană, construite cu materia poetică demonstrată de autor încă din adolescenţă. Poezia lui Radu Sergiu Ruba nu ar fi putut exista fără un set important de reprezentări din memoria vizuală şi afectivă despre lume, oameni, natură, culori. În cazul prozei, el îşi asumă actul scriptural şi face din exerciţiul autoreferenţialităţii un construct poliedric, căruia nu îi este străin nimic din ceea ce este omenesc. În Semnătura indiană, autorul oscilează, aşadar, între amănuntul prozaic, relatarea confesivă, scenele bine construite, dimeniunile speciale din viaţa deficienţilor de vedere, umorul şi autoironia în şarje savuroase, şi delicateţea unor fraze poetice, ca nişte sclipiri efemere într-un tablou întunecat, ce pun în lumină din când în când un univers despre care nu ştim mai nimic, pe care îl bănuim doar şi care ni se dezvăluie într-o dimensiune impresionantă. Textul are ceva din carnaţia poetică, însă numai la nivelul sensibilităţii cu care tratează drama personală şi a celor din jurul său, fără accente melodramatice. Cu starea de nevăzător, Ruba atrage atenţia asupra naivităţii şi izolării personajului homodiegetic aflat la vârsta adolescenţei, în ipostaza de narator şi în acelasi timp autor, însă povestea are multipli piloni de rezistenţă. Ceea ce face R. S. Ruba este mai degrabă o realiteratură decât o autoficţiune, căci el e conştient şi utilizează actul scriptural ca exerciţiu autoreferenţial asimptotic.

Unde este poveste este şi ficţiune, dar Semnătura indiană este într-o mai mare măsură o operă autoreferenţială, în timp ce latura ficţională este una intrinsecă, dar nu premeditată. Fiind în căutarea adevărului şi a valorii, ca element de normă etică şi estetică, Radu Sergiu Ruba este un scriitor modern, care îşi construieşte textul pe o retorică a persuasiunii. Actul scriptural este revelator pentru cititor, el nu este unul taumaturg, căci Ruba nu scrie jurnal ca să se elibereze de povara celor întâmplate. Balansul perfect între paginile tulburătoare, în care adolescentul nevăzător este supus unor interogatorii şi probe îndelungi de către Securitate şi cele pline de umor, autoironie şi sensibilitate alături de colegi şi prieteni, demonstrează un autor narator de mult vindecat, care valorifică, prin exemplul personal, felul în care pot fi depăşite barierele.

„Când mă gândesc cum mi-a fost lumina cheltuită/ Până la jumătatea zilelor mele, în această lume întunecată şi largă“ sunt versurile lui Milton care vor fi rezonat cu siguranţă în mintea autorului, iar Semnătura indiană este o veritabilă demonstraţie a ceea ce este dincolo de lumea vizibilă, pus într-un context adesea livresc, dar atât de omenesc, adesea poetic, dar cu atât mai elocvent, adesea dramatic, dar cu atât mai important, căci este o secvenţă istorică a unei epoci încă prea puţin prezente în literatura şi arta românească.