„NIMENI N-A CRUŢAT PE NIMENI!“

Home > Arhivă  > 2022  > Anul XXXIII, 2022, nr. 10 (389) > „NIMENI N-A CRUŢAT PE NIMENI!“

Ştefan Aug. Doinaş către Radu Stanca

Publicăm cîteva scrisori inedite ale lui Ştefan Aug. Doinaş către Radu Stanca de la începutul anului 1946, cînd cei mai mulţi dintre cerchişti, în urma revenirii Universităţii clujene în oraşul ei de baştină, se aflau la Cluj, iar Radu Stanca rămăsese la Sibiu. Epistolele provin din Arhiva Radu şi Doti Stanca. Ele surprind pe viu, ca un jurnal foarte detaliat, deloc narcisic, ci chiar dimpotrivă, cu tuşe îngroşate spre grotesc, portretele intelectuale şi mai ales temperamentale ale unor cerchişti, precum şi relaţiile dintre aceştia. Pe măsură ce această corespondenţă înaintează – mai sînt şi alte scrisori, pe care sperăm să le publicăm în numere viitoare ale revistei Apostrof – ies în evidenţă şi caracteristicile acelor ani, de instalare a regimului socialist după model sovietic şi de distrugere sistematică a libertăţii, inclusiv a celei de expresie. Pentru cititorul acestor scrisori, devine evident faptul că ele nu au fost scrise în vederea publicării, ci pur şi simplu pentru uzul personal al şefului Cercului Literar, mai precis, pentru a-l informa şi mai ales pentru a-l amuza pe Radu Stanca. (M.P. & I.V.)

 

 

 

[1]

 

Dragă Radule,

 

De la cenaclul din 24 ianuarie (joi), îţi trimitem, pentru însănătoşire, această prezenţă colectivă, caldă (închipuieşte-ţi: atâţia indivizi într-o sufragerie!?) şi totală. Te aşteptăm pentru o descindere spectaculoasă. Nu de altceva, dar, atât eu cât şi (mai ales) Nego, avem nevoie, după tratamentul barbar de azi, de un prieten adevărat.

Al tău,

Ştefan Aug. Doinaş

 

[În dezordine pe pagină:]

Negoiţescu frecat din cauza lui Eminescu[1]

[rând şi semnătură indescifrabilă]

Umberto Cianciolo[2]

Eta Cianciolo[3]

  1. Negoiţescu, rupt, frânt, ucis

De la Cenaclu la care Nego a fost adânc frecat, Cornel Regman

Pavel Bellu[4]

Frecat de mine Ion D. Sârbu

Oana Sabin-Karpinski

  1. Pârvu[5]

Radu Enescu[6], paj

Deliu Petroiu[7]

Radu Iencica[8]

 

[fără dată, fără plic, ianuarie 1946]

[2]

 

Dragă Radule,

 

După câte mi-a spus Nego, începi a-ţi cam face de cap. Ce te-a apucat din nou să-ţi cultivi febra şi unele umidităţi pulmonare? Sau, odată făcute astea, ce te convinge să persişti într-o tristeţe care te face să semeni cu eroii blazaţi ai baladelor tale? Ar trebui să-ţi dai seamă că încă n-ai dreptul de a te culca pe laurii trecutului: victoriile tale au fost imaginare. Oricât aş ţine la tine, nu te pot cruţa de adevărul că pe Irina ţi-a luat-o Petre Pop, poezia eu, iar teatrul Pârvu. Îţi mai rămâne, hai! să conced – estetica, unde, dacă generaţia lui Deliu sau Gary n-a ajuns la subtilităţi, Enescu e pe cale de a le găsi. Aşa că menţine-te, băiete, în formă – intelectuală şi somatică – pentru viitoarele bătălii pe care va trebui să le dai. De aceea, mai întâi, vezi de câştigă lupta asta cu tine însuţi. Nu mi te pot închipui tânjind, în pat, nemişcat; tu erai – contrar spuselor lui Regman – nu o prezenţă coagulantă în „Cerc“ (coagularea presupune fixarea într-un punct şi materializarea lui până ce, greutatea depăşind suprafaţa, căderea la fund devine inevitabilă), ci una animată de o mişcare extraordinară, aspiratoare-respingătoare; un fel de sunet care evoluează continuu, făcând, rând pe rând, să se sesizeze rezonatorii diferiţi ai „Cercului“ de o prezenţă continuă, variată, care le dădea, tuturora şi fiecăruia, momentul just şi numărul armonic, pitagorician, în care se găseau pe ei înşişi. Şi acum, iată-te, neverosimil, ca o poezie de Ilie Balea[9], zăcând între febre fizice şi metafizice. Te rog să mă crezi că-ţi lipseşte atât atmosfera, cât şi ritmul interior, al creierului, ca să-ţi faci o demnă figură de bolnav. Te rog să te convingi că nu te prinde, şi… să nu mai faci. Ţi-o doresc, pentru cât mai curând, şi din toată inima. Lipsa ta începe să ne irite, îndeosebi că elementele reacţionare, învechite şi necreatoare, ale „Cercului“, la adăpost de săgeţile tale, au cam început a-şi lua nasul la purtare. Cred că Nego ţi-a relatat.

Îmi va face plăcere să te pedepsesc, pentru neglijenţa şi indolenţa ta, cu câteva amănunte despre noi. Azi, Nego s-a întors, aşteptat cu nerăbdare de toţi. (Dragostea, ca dragostea – dar interesele materiale îl cereau de urgenţă cu veşti bune.) Şi a adus veşti proaste. Probabil le ştii. Personal mă bucur că apare „Revista“[10], însă regret că nu s-a perfectat şi „Naţiunea Română“[11] (sunt obligat să plec acasă peste patru zile; după alte vreo 10 probabil că mă voi întoarce să miros om nou). Ceilalţi băieţi au reacţionat aproape la fel.

În ultimul timp Regman a devenit un personaj trist, de nesuportat. Închipuie-ţi că, în lipsa acrelor lui glume, ne delectează acum cu o serie de reflexe profesorale, consecutive tezelor pe care le dă cu elevii-i de liceu. Gustă, cu un sadism şi cu o poftă nebună, ultima greşală de ortografie, şi se bucură de toate combinaţiile groteşti la care se pretează câte-o nenorocită lucrare trimestrială despre Maiorescu, în clasa VII. Umblă mereu cu o geantă plină de caiete, pe care le scoate zgârcit, câte unul, nelăsându-l pe mâini streine; ci, la fiecare nume nou, ne spune ce e tatăl elevului, de unde şi cum; apoi se miră la modul tâmpit: „Uite, domnule, şi ăsta-i cel mai bun din clasă“. Dar îndeosebi, râde înainte de a da citire pasajului umoristic al tezei, care, adeseori, n-are nimic grotesc, ci numai vreun cuvânt (de pildă: a domina) aplicat aiuristic. Recunosc însă, foarte obiectiv, că bubele pe care le avea pe labia inferioară i-au trecut. Însă am impresia că dintele din faţă, un sfert stânga, i se cariază din ce în ce mai tare.

Tudor Bogdan[12], se poartă, când parcă i-ar fi frate, când parcă i-ar fi amant. Nu-i vezi decât împreună. Când totuşi, Regman fiind cu noi, Tudoraş apare cu vreo două slujnice după el, Cornel se repede doi paşi, zice „săru-mâna“ apoi revine şi ne anunţă cu o mândrie virilă familială (altruistă însă): „Pe astea le-a futut frate-meu aseară“… Recunosc, însă, foarte obiectiv că în momentele când nu sunt şi eu de faţă, o bârfesc cu mult sos pe Mona; când apar, tăcere; apoi vocea cu găluşte a lui Regman: „Hello, Doinaş! Ce mai faci?…“ cu o octavă mai sus ca de obicei. În general cuplul nu-mi inspiră încredere. Ionel caută mereu după Cornel, iar Cornel nu-l găseşte niciodată pe Ionel.

Radu Enescu, cu care mă întorc regulat acasă (cartierele ne sunt învecinate) e foarte simpatic şi începe să fie bine-crescut, deoarece a început să-mi spună: tu. În schimb, pe Nego nu-l scoate din D-voastră, şi, în absenţă, îi spune „domnu’ Negoiţescu“. Are şi el un cusur: nu poţi vorbi despre ceva fără a-ţi atrage luarea aminte că Vischer[13] e puţin caraghios, însă Th. Lipps[14] e cu totul altceva, sau că Blaga justifică ştiinţa astrologiei „în sine“. Mai nou traduce: prefaţa lui Schiller la „Braut von Messina“ şi horoscopul lui Nego (ediţia Wolf[15]); Iancu Victor[16] (care de fapt se întrece în acte de necomplezenţă faţă de noi, şi în gafe politice şi culturale) îi devine, pe zi ce trece, mai nesuferit (nu poate înţelege cum poate fi cineva estetician şi „estet“ şi să facă societăţi de literatură şi artă în cadrul partidului naţional ţărănesc). Vorbeşte despre tine cu mult respect şi te citează, câteodată, când nu-l foloseşte pe Nego.

Deliu Petroiu şi Cotruş[17] stau la Cosmin şi nu se înţeleg. Amândoi fac o curte asiduă fetelor, balicelor: le plimbă pe stradă, le însoţesc la „U“[18], le duc la operă, la teatru, etc. şi constată că nu se pricep deloc în materie de muzică şi n-au nici gust (pentru că se entuziasmează la „Păcat de tine, Toni…“). Obiectul lui Deliu e o balică foarte dulce, sprintenă ca o gazelă, cu rochia deasupra genunchilor, veşnic alergând ca prin crânguri; iar Deliu după ea, cu bărbia lui ascuţită de faun pervers şi muzical. Titlul tabloului, în gen forestier, „Pan şi Ciuta“ (a nu se compara cu „muta“, care a fost părăsită la umbra unui copac). Cotruş, din ce în ce mai existenţialist, dă târcoale unei fete „inteligente“, o mai veche simpatie a lui, în lumină redivivă. O întreabă cu anxiozitate – „Ţi-a plăcut D.D. Roşca?[19]“ – „Da, e un om foarte inteligent…“ – „Da, ca om e inteligent, dar ca filosof am impresia că spune truisme“, răspunde el, aruncându-şi buza de jos înainte şi înghiţindu-şi mucii. Mănâncă din ce în ce mai mult: am găsit o bodegă ţărănistă, pe Corso, unde înghite (termenul consacrat este „umflă“) langoş-uri calde, cu sare. Munceşte enorm, de trei săptămâni, la un articol pentru „Naţiunea rom.“ cu titlul „Finalităţile activităţii politice“, şi exală un miros complex de tutun, sudoare şi ciorapi proletari, condimentată din când în când cu câte-o reacţie acidă gastrică (corespondent: varză acră).

Balea e tot la medicină. Didi Ghiţă îşi aşteaptă horoscopul. Sârbu scrie la „Patria“[20] şi e asistent la estetică, istoria artelor şi seminarul de studii sudeuropene; colaborator al lui Copilu-Cheatră şi Petre Pascu şi valet al lui Dancu. A rămas tot la Gigi. Am dat examen cu el: e foarte sever; are două şaluri: unul nou de lână, făcut de soră-sa, al doilea furat de la Cotruş, anul trecut, de mătasă; pălăria tot aceea: veche. Todoran[21] e aproape „şic“; dacă şi-ar mai lăsa bocancii militari acasă, ar fi bun pentru rolul de june prim. Enescu îl orientează în mişcarea estetică germană. În fiecare săptămână, vine la bodegă, cu câte-o descoperire a lui, vechi colegi de clasă cu el: un avocat abulic, un licenţiat în drept care-l citeşte pe Worringer[22], etc. Duce discuţiile, inevitabil, la meridianul politic (cunoaşte zilnic comunicatele dela Londra). Nego, proaspăt venit, e tot atât de radios ca de obicei; se bucură de cea mai neînsemnată glumă, împarte optimismul cu dărnicie, şi ne spune cum l-a tratat Tudor Vianu (cinci ceasuri, în fotolii, cu ceai preparat de mâna care-a scris „Arta şi Frumosul“: – „Tu ştii cât e de distant Vianu; pe Drimba[23], de pildă, îl ţine în picioare! “) E foarte aferat de rolul pe care l-a jucat la Bucureşti; comunică, de sus, atmosfera stricată a capitalei, unde „Pompi[24] îl înjură pe Şerbi[25], Şerbi îl scârbeşte pe Vladi şi toţi sunt nişte proşti!!!“… Pregăteşte opera fundamentală a vieţii lui: o scrisoare către Camil Petrescu, în care-i spune că… „Mitică Popescu“ e o prostie. După vizita trecută la Sibiu, şi după examenul recent de la Bucureşti („dragă, i l-am dat lui Pompi, Şerbi, Vianu, etc.“) e hotărât să nu schimbe o iotă din „Eminescu“-l lui, convins că e cea mai originală şi frumoasă lucrare posibilă despre poetul „Odei în metru antic“. În faţa unui asemenea val de încredere, Regman, acidul cel mai tare al cenaclului trecut, a început să se cam dilueze, admiţând că „Eminescu“ poate fi altfel privit în urma unei lecturi cu audieri.

Pârvu e de asemenea pe aici; se laudă cu piese de teatru, studii despre „şoarecii şi timpul“ sau – temă veche – „A fost Isus Christos un intelectual sau nu?“ şi merge regulat la cursurile lui D.D. Roşca. Dominic Stanca[26], văru-tău, se face văzut pe aici, organizând comploturi şi manifestaţii. Are calităţile tale sociale plus curajul.

Cât despre Jacquier[27], nu prea ştiu multe. Doamna apare din când în când prin oraş, îmbrăcată ca în epoca de… piele, cu un palton ros şi cu pantaloni cu craci lungi. Ca de obicei, îţi repede dosul mâinii în nas: „bonjour“. Henri, din contră, îţi dă mâna, parcă ar scuza-o necontenit. Eta Cianciolo e tot vampă. El, Cianciolo, e nenorocit: nu mai vorbeşte decât în sunete nearticulate „aaa! aou! î! eheche! nou, ooo! Coca mia“. Se spune că poate fi văzut, foarte des, beat. Recunosc însă, foarte obiectiv, că are teoria lui despre teoria lui Croce asupra genurilor literare.

Victor Iancu e, din nou, un om politic; cred că va ajunge ministru la instrucţiune. În vederea acestei înnobilări, umblă de o lună de zile să-şi găsească o aripă de ebonit la perechea de ochelari care-i lunecă pe nas, aripa stângă, pe care se spune că a pierdut-o într-o zi pe când ţinea o conferinţă pentru muncitori, despre „Libertate“. Ca să-şi consolideze poziţia, în Cluj, şi în presa de humor, apare pe stradă numai în tovărăşia lui Bimbo Anghel.

În sfârşit, Fana Kernbach[28], la care avem poimâine al doilea cenaclu din Cluj – e mai senzuală… Se complace, câteodată, în societatea zgomotoasă a „Cercului“… A obţinut un mers precipitat cu picioarele apropiate, ca o pasăre de baltă care şi-ar pierde ouăle. Eta Popovici îl suportă încă pe vechiul tip. Sapristina Ercea e gravidă. A, să nu uit: mereu e cu „Cercul“ vechiul tău cunoscut Curea, afacerist şi om respectuos, care l-a însoţit la Bucureşti pe Nego, ca să-i poarte geanta cu „Eminescu“ şi „Macedonski“. La întoarcere, a venit cu 5 zile mai curând decât Nego, aşa încât acesta şi-a depus manuscrisele atât de grele la bagaje. Aşteptăm să sosească mâine.

Dragul meu, te rog să mă ierţi că ţi-am scris numai, şi atât de mult, despre mine, dar aşa sunt în ultimul timp: susceptibil, invidios, invidiat, scârbit, scârbos şi anost. Ca să le dau prilej, acestor „cerchişti“ să bârfească în voie, voi pleca peste câteva zile acasă, la reşedinţa mea de la ţară. Îţi poţi închipui deci, că, în curând, în Cluj nu va mai fi „Cercul literar“, ci numai cîţiva „cerchişti“.

Îţi voi mai scrie de-acasă.

Te îmbrăţişez cu drag,

Ştefan Aug. Doinaş

 

Cluj, 18 februarie 1946

 

P.S. Scrisoarea a fost citită, la crâşma „Zakogo maljom“ (Moima înfuriată) în faţa „Cercului“, pe la orele 6. Au reacţionat: Regman: scrârbit şi rău; Todoran: dulce; Petroiu: entuziast; Cotruş: neliniştit; Iencica Radu: prompt; Enescu: ruşinat; Nego: dezlănţuit; Balea: tâmpit.

Vezi pe verso, termometrul grafologic al semnăturilor:

[În dezordine pe pagină:]

Eugen Todoran

Bârfele lui Doinaş – întrucât mă priveşte – le declar nule şi neavenite. Cornel Regman

Ţi-am scris, îţi mai scriu. Deliu Petroiu

  1. Iencica, un umil necunoscut.
  2. Radu Enescu, paj, axiolog şi traducător
  3. Negoiţescu

Aici iscăleşte Dr. Ilie Uţă Balea

(Nu cu degetul, ci cu limba!) [săgeată spre o amprentă]

Numai binele adăugat acestei colecţii de erori. Ovidiu Sabin-Karpinski

 

[3]

 

Dragă Radule,

 

Ultima scrisoare trimisă a rămas neterminată, datorită prilejului neaşteptat pe care mi l-a oferit fratele tău; cred însă că ai luat act de amărăciunea mea şi bănuieşti că numai concluzii amare puteam trage. Cu toate acestea, „Cercul“ a rămas foarte omogen, şi suportabil: o otravă necesară. Am vorbit de altfel cu Nego asupra unor chestiuni care-l privesc exclusiv pe el, şi mi-am lămurit unele nedumeriri; aşa că, dacă aş fi obligat să-ţi relatez acuma cheful trecut, cred că aş lua un alt ton şi nu aş sublinia cu acelaşi creion şi aceleaşi aspecte.

De-atunci s-au mai produs câteva evenimente. Sosirea lui V. Netea[29] a pus acut problema încadrării „Cercului“ în bugetul „Naţiunii Române“. Se pare că această ţară ne urmăreşte atât de tiranic (mă refer la mizerie, lipsă de bani) încât nu ne-au dat îndărăt de a recurge, de a solicita bunăvoinţa fostului adversar al lui Nego pe chestia lui Ilarie Chendi[30] (sper că va rămâne şi pe mai departe adversar; deşi n-avem a ne mândri cu el nici măcar ca atare, tot mai bine decât amic!) La sosirea lui Lapedatu, „Cercul“ s-a pretat chiar la o goană zăpăcitoare, de la gară la New-York[31], pentru a nu întârzia la o întrevedere cu viitorul director. Netea e de altfel f. amabil cu noi, deşi discută totul de pe o treaptă înaltă, de la care-şi permite bunăvoinţă şi sfaturi. E însă, indiscutabil, un tip dinamic, puţin comic, care ştie şi se ştie învârti, şi care împrăştie puţintel fumurile „Cercului“, acelea care, pe fiecare dintre noi, l-au oprit să vadă în concret. Nu mai puţin, însă, tipul rămâne uşor respingător, deşi preferabil, pentru colaborare, altora (de altfel, am impresia că se teme un pic de noi!)

În seara în care i-am propus colaborarea „Cercului“ a fost foarte la locul lui, deşi trata, puţintel, cu aere indulgente, sentimentale. Faţă de şoarecii politici pe care-i avem aici, e însă de dorit, şi îl aşteptăm să revină de la Bucureşti. Cred că, odată lansată gazeta (nu ştiu când se va întâmpla minunea asta!?!), vom izbuti să ieşim din această situaţie de inferioritate pe care o avem faţă de Netea. Dacă nu ar fi el, am duce-o cam greu în sânul acestei organizaţii de aici, deoarece aproape toţi ceilalţi tineri din partid ne sunt ostili, militând toţi împotriva unui ziar „cu scriitori“. De altfel, în sensul acesta, şedinţele politice s-au transformat în nişte penibile discuţii interminabile asupra gazetei, fiecare medicinist tâmpit găsind de cuviinţă să ridice problema organizării redacţionale. Ne bucurăm apoi de atenţia stupidă a lui Romi Ivan, care nu vede dincolo de un restrâns orizont economic (Regman l-a poreclit „Agamiţă Dandanache“ din cauza teroarei de care este permanent cuprins; care-l înconjoară, îl acopere cu o mască necăjită. Bubu, frate-tău[32] l-a lipit prompt: „un timorat, sărmanu’!“) După concepţia lui, gazeta va trebui să publice documentare interminabile, verificate la faţa locului; sau întocmite pe bază de fişe (pe care binevoieşte a ni le pune la dispoziţie, deşi nimeni nu se oferă, nici măcar Paty Odeşteanu) asupra situaţiei agricole din Bihor, economice din Secuime, politice din Ungaria, etc. Mai apare prof. Râmneanţu, care vede numai organizaţii sanitare la sate, şi care are o marotă: vrea să-l expedieze pe Nego în America, cu o bursă, fapt pentru care-l întreabă consternat, de fiecare dată: – „Nu te-ai înscris în As. Rom.-Americană?“ ca să se revolte la candidul „nu“ al viitorului Peter Neagoe.

Fracţiunea noastră din partid a fost însă luată la ochi, de când am avut o întrevedere cu Scridon, un tip adus de Centru aici, şi impus, pe nerăsuflate, organizaţiei din Cluj. Întrevederea a fost şi ea cam suprarealistă: noi acceptasem să-l tatonăm, deoarece Netea mi-l înfăţişase ca un darnic bogătaş, eventual Mecena pentru noi; când colo, omul (foarte bine, de altfel) ne consultă pentru deplasarea propagandistrică la sate, pentru organizarea judeţelor ardelene, în echipe de unu sau doi-trei; am rămas un pic perplecşi, apoi ne-am eschivat elegant. Cum fusesem văzuţi cu el, lipsind din cauza asta de la o şedinţă a tineretului, Ivan cu ceilalţi s-au revoltat că stăm de vorbă cu „ciocli ai partidului“, că facilităm o dezmembrare în tineret. Bineînţeles, am răspuns, mirându-ne, cu candoare.

Întâlnirile noastre pot fi văzute la o cârciumă tipic naţ. ţărănistă, pe Corso, căreia-i spuneam, anapoda şi aiuristic „Ţibrea“, unde se bea bere şi se consumă „langoşuri“ calde cu sare. Singurul care priveşte sceptic susnumitul aluat e Enescu, cuprins de o morgă artistocrată; în schimb Cotruş „umflă“ câte cinci, răsfoind pe Kierkegaard.

S-a produs o lovitură de stat în „Cerc“[33]: republica a fost uşor răsturnată; anume: eu, Nego şi Regman, în şedinţă secretă, ne-am constituit, înglobându-te şi pe tine, în „For Suprem“, am dat trei legi, fixând atribuţiile noastre dictatoriale, sărbătoarea „Cercului“, şi învestirea membrilor, pe baza titlurilor din cărţile de poker. Tu deţii funcţia de As de Treflă. Îţi vom trimite tabelul complect, care cuprinde şi cerchiştii centrifugi, în curând, odată cu expunerea de motive a lui Regman (care se anunţă f. suculentă) şi odată cu regulamentul respectiv. (Îţi mai divulg doar două poziţii: Fana e „damă“ în „cupa“ lui Nego, iar Victor Iancu şeptar în „pica“ mea.) În plus, am înfiinţat decoraţii, ordine, menţiuni, pentru a fi acordate de acum înainte membrilor care se vor remarca. (Iată două, dintre menţiunile secrete: „cu sex disponibil“ şi „cu cearcăne de Corydon“.) Ţi le vom trimite, în curând, în tablou complet. Ce să-ţi spun despre aceste evenimente interne? Todoran este cam acru, Petroiu puţin mucezit, Cotruş n-are stare şi-alinare. Chestia a devenit însă tragică, situaţia cam albastră, în momentul când Regman le-a spus tuturora, uşor răguşit: – „Să fim bineînţeleşi! Noi nu v-am dat unele poziţii, grade, etc. Ci aceste poziţii în care vă vedeţi, reprezintă, de fapt, situaţia voastră în „Cerc“. Încolo să nu vă necăjiţi, pentru că, incontestabil, tu, Cotruş, eşti cel mai inteligent, iar tu, Todoran, cel mai frumos!“. A fost un moment de panică între langoşuri. Mania tabelurilor sinoptice, a statisticilor face de altfel furori: Regman are un cont asupra cheltuielilor pe care le facem la „Ţibrea“, Curea a făcut un stat după răutatea fiecăruia, Nego o diagramă asupra frecvenţei cu care se spală Cotruş pe picioare, etc., Sârbu e tot la „Patria“, în calitate de colaborator platonic şi de protejat al lui V. Iancu; în alte calităţi, oferă audiţii muzicale, în sem[inarul] de Estetică[34] (patefon: Enescu; ace: Radu Iencica; conferinţă de prezentare: Nego) unde Petroiu, maestru de ceremonii, vine cu Ciuta; pentru ca tot Petroiu să se certe cu Regman care-l împiedecă în procesul de „izolare a operei de artă“, şi care-l acuză de ipocrizie… muzicală. La ieşire, Sârbu îi percheziţionează în buzunare pe toţi, pentru a nu fura cărţi (nu însă şi pe Cotruş, căci are toate buzunarele sparte!)

A fost un cenaclu seral, exclusiv viril, la Nego. Radu Enescu şi-a citit, cu voce tare, nişte marginalii la problema valorilor, primite excelent (Cotruş era livid! Nimeni nu ştia însă de ce. În sfârşit Petroiu divulgă misterul: Otokar Sabin Březina, Curgegaard, cum i se mai zice[35], căzuse într-o băltoacă, adică intrase la apă. Regman remarcă fin că nu era pentru prima dată când luase apă la pantofi!). Ioanichie Olteanu[36], pocăit, o bucolică f. bine primită de Regman; eu, traduceri din Walt Whitman. Apoi eu am plecat la gară să-l aştept pe frate-meu. Mi s-a spus că, urmând citirea piesei lui Pârvu, toţi au adormit în afară de Todoran, care, cu nasul în manuscris, îi spunea din când în când: – „Treci, peste scena asta!“. Critica ar fi fost aspră, zice-se.

Astăzi s-au dus discuţii foarte aprinse asupra regiunii geografice muntoase în care urmează a se înmagazina alimente pentru refugiul bahic al „Cercului“. S-a căzut de acord ca această regiune să fie una din regiunile pitoreşti ale României. Singur Cotruş a refuzat să accepte a contribui cu o cotă de slănină fiartă, pe motivul că el rămâne să lupte, el nu se refugiază. Specialiştii noştri lucrează la o hartă, în care să se arate refugiile lui Blaga, pentru a putea fi evitate. De fapt, ce face Lulu?[37] S-a reabilitat sau nu? Ar fi timpul să se întoarcă[38]: băieţii noştri nu-şi pot da licenţele! Şi Rusu Liviu[39] e tot bolnav. Se spune că ambii ar simula, de fapt, pentru a nu fi obligaţi să se pronunţe în chestiunea regimului terorist din Spania.

În urma discuţiilor amicale avute cu el, am impresia că Regman e totuşi un bun băiat. În privinţa nasului însă, opinia mea este irevocabilă; i se lungeşte pe zi ce trece! Recent are o predilecţie sadică de a-l persecuta pe Petroiu. De altfel, sărmanul Deliu pare a fi sub zodie neagră, deoarece aseară, la Balul Mărţişoarelor, la Căminul de fete, Sârbu, aspirând la una din menţiunile secrete, a intervenit, în tablou, peste Ciuta, iar cel năpăstuit vrea să supună diferendul „Forului Suprem“. Care-i părerea ta? (Voi căuta să-ţi procur fotografia Ciutei pentru a te putea pronunţa în cunoştinţă de… obiect!)

În Cluj a sosit primăvara: Cotruş e stropit de sus până jos cu mocirlă, iar Todoran „vânează“ pe Corso. Eu însumi… aştept… limpezirea apelor. Şi, cu toţii, sosirea ta.

Ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să ne scrii?

Cu drag

23 Aug. Doinaş

 

Cluj, 3 Martie 1946

 

(Gluma de mai sus e una dintre cele trei pe care ni le serveşte Todoran, cu regularitate, de două luni de zile.)

Radule, salutări. Sârbu

 

[4]

 

Dragă Radule,

 

Probabil, acesta va fi ultimul comunicat pe care ţi-l trimit; însănătoşirea ta (care se anunţă ca un fapt aproape împlinit), precum şi apropierea, îndată după Paşti, a „zilei manifestului“[40], fac posibilă întâlnirea ta cu Cercul, şi, totodată, participarea efectivă la seria de evenimente nocturne pe care o relatează scrisorile mele. Poate de aceea, închizând un lanţ, ultima se pretinde cea mai plină de „cerchisme“, cel puţin în intenţie.

26 martie ni i-a adus în Cluj, în ansamblul „Liliacului“ (spectacol extrem de penibil), pe Ida şi Trixy[41]; cum, încă de cu săptămâni, manifestam cu toţii dorul după o petrecere care să înece amărăciunile consecutive memorabilului bal aranjat de Cerc, în seara cu pricina a fost o forfoteală neobişnuită între operă şi „Ţibrea“: Nego îl căuta pe Deliu pentru a stabili localul unde urma să ieşim, Todoran şi Sârbu, plus Cotruş, căutau să-l convingă, pe cine-l prindeau, că nu ţin deloc să chefuiască cu Trixy, şi aproape toţi îl ocoleam pe Curea, pentru motivul foarte sănătos că banii, care aveau să ne fie de ajutor, erau luaţi din milionul pe care liberalii ni-l dăduseră pentru revistă; bineînţeles, întreaga după-amiază, Nego colindase oraşul cu vedetele proaspăt sosite. Îmi pun deoparte porţia de recunoştinţă pe care o merit pentru faptul de a fi încercat să-i conving, pe cei sceptici, că tot farmecul constă într-o beţie cu Trixy şi Ida, şi nu într-una familiară, obişnuită. Dacă nu am reuşit a fost poate din cauză că Regman nu mi-a ajutat, fiind încă chinuit de umilinţa la care-l supusese vrednicul director al Teatrului, A. Buteanu[42] (amănunte, altă dată!). Totuşi Cercul a fost prezent la Operă; lipsa lui Enescu a fost compensată prin prezenţa brută a lui Curea. După ce, la sfatul şi şoaptele lui Nego, ne-am însuşit, cu toţii, şi exprimat, în parte, opinia că dansatorii sunt cei mai buni din Europa (inclusiv Rusia Sovietică), am luat două trăsuri şi am năvălit într-un infect birt, lângă gară, ca să putem pândi trenul de Oradea care urma să ni-i ia, Trixy şi Ida veniseră machiaţi: el, mai frumos decât în realitate, mai plin, un fel de Dan Constantinescu[43] mai puţin snob dar mai senzual; ea, cu cearcăne verzi, cu gene false, plină de exuberanţă, poate cu toate acele vaste apetituri pe care scursele două săptămâni de căsătorie i le-au refuzat, în sfârşit gata pentru a riposta şi stârni pe fiecare din câţi o devorau, inclusiv masivul Gary. „Seara“ debutează prin câteva observaţii tehnice ale lui Curea, relativ la modul de machiere; uşor surprinsă, şi nu defavorabil, Ida avea să arate faţă de acesta, tot timpul, o oarecare condescendenţă simţită; a fost nevoie de „prieteneasca“ mea intervenţie pentru a restabili, în ea, adevăratul profil al odraslei protopopului. Poate pentru acelaş motiv, după ce fiecare am dansat cu Ida (Cotruş şi Todoran excelând în aritmie), Trixy s-a complăcut într-o discuţie de specialitate cu fostul comunist al tineretului liberal; când însă au lunecat spre zona favorită şi interzisă a sincerităţilor amoroase, eu, vecin imediat, m-am simţit obligat să intervin: la subtilităţile, ascunse uneori, alteori îmbrâncite ale dansatorului, Curea răspundea, candid şi tranşant, ca la uşa cortului; Trixy se încrunta, imita zâmbetul înalt al lui Dan, îşi întorcea ochii pe dos şi şoptea, ca o undă otrăvită, caldă: – „Mi-e ruşine!… Nu mă înţelegi…“, prilej pentru partener să riposteze convins: – „Dar cum să nu! Eu…“. Mărturisesc că nu am fost atât de aspru pe cât trebuia, sau pe cât a fost, mai târziu, Sârbu: tot ce am pus la cale a fost înlocuirea lui Curea, din vecinătatea lui Trixy, prin Cotruş, care, speram, se va comporta mai adecvat. Măsura se impunea şi pentru faptul că, atât eu, cât şi Gary, păream a-l enerva pe Checais prin simplu fapt de a-l privi; pe de altă parte, Nego, care-l despărţea de Ida, alunecând foarte spectaculos în melancolie amoroasă (mai întâi, ochi ficşi, subţiaţi; apoi, ochi vagi, largi, şi un zâmbet incert, fără sex, ca un melc; în sfârşit, colţurile gurii lăsate dezolant în jos, ca aripile albatrosului), începuse cu el un „tête-à-tête“ plin de pernicioase promisiuni; – aşa încât, nădăjduiam în prezenţa brutală, prin lungime şi parfum, al lui Cotruş, o salvare pentru toţi. Vai! amară salvare, cu preţul buzelor celor mai pure şi al trupului celui mai neprihănit din tot Cercul! Dar să nu anticipez: încă n-a venit clipa jalnicei aduceri aminte…

După ce am omagiat căsătoria Idei cu dirijorul Brânzeu şi ne-am exprimat speranţele într-un apropiat divorţ, după ce, ieşind cu mare alai şi cu minus 60.000 lei din crâşmă, am văzut că trenul pleca de sub ochii noştri şi nasul lui Regman, după ce, aflând de un altul care urma să plece numai la orele 2, am sărutat cu bucurie pe şeful de gară, întorsu-ne-am, din nou, la masa cu pahare neterminate. Şi abia acum vin la rând întâmplările cele mai pline de farmec. Stăteau, ca burghezii, în aceeaşi crâşmă cu noi, admirând şi compătimind mârşava fiinţă umană vopsită, un român, bun cetăţean şi tată de familie, precum şi un al doilea, nu la aceeaşi masă, tot român şi bun cetăţean; iar cel dintâi, convingându-l, deoparte, pe Regman, îi arăta pe Ida, jurând că dacă fata lui, studentă aici la Cluj, va face la fel ca această „domnişoară sau doamnă“, o va împuşca manu proprio!; iar al doilea, deja bătrân şi urât, asemenea lucruri de interes obştesc şi naţional pare a fi discutat cu Trixy la o altă masă, şi atât de bine pare a se fi înţeles reciproc, încât acesta, odată întors, cu sila, la masa noastră, cu foarte multă scârbă ne privea, grăind cuvinte grele şi îndoindu-se de faptul că suntem români; şi-l seconda pe amintitul cetăţean care, din picioare, ne reproşa că nu-l înţelegem şi că, nu peste mult, o să avem nevoie de dânsul; singurul care părea a fi de acord cu el se arăta Todoran, însă, tăcând şi abia lăcrimând semnificativ. De altfel, tot timpul, marele istoric literar al Cercului ne privea, pe toţi, dintr-o îndepărtată perspectivă, încă fără coordonate precise; despre care lucru când i-am spus, nu m-am bucurat de cuvinte frumoase din parte-i.

Între timp, Curea începea s-o asedieze cu complimente pe Ida; Nego, beat şi poate supărat, sprijinit de Tudor Bogdan, plecase acasă; din cealaltă parte a mesei Ion D. Sârbu, pe care insuccesele la Trixy îl obligaseră să fie rău cu el (– „Bea, Trixy, şi vino în Cerc: o să facem din tine un intelectual sută’n sută!!!“…) –, începea să amuşine făptura proaspătă a Idei, pe care Bogdan, întors, o lăsa din când în când să răsufle, între dansuri: faptul se evidenţia printr-un zâmbet până la urechi, care dezvelea o dantură pestriţă, hidoasă, şi printr-o privire pierdută, rară la Gary; pierdut de asemenea, dar afară din el, Deliu suporta, gratuit, întreaga atmosferă, fără a se evidenţia; iar eu, pândind cu grijă momentul, m-am strecurat lângă Ida, şi am vorbit îndelung şi penibil uneori, iar alteori prescurtat şi foarte insinuant despre: Nego şi tine, despre soţul ei şi despre Sibiu şi despre Trixy şi despre foarte multe lucruri. Şi târziu, după ce obosirăm, învecinaţi de Regman care trăgea cu urechea, am vorbit şi despre Cerc, şi amândurora Ida ne-a smuls promisiunea că-i vom acorda o decoraţie cu menţiunea (anume şi numai pentru ea) „cu cearcăne verzi“ (deoarece, adaosul „de Corydon“ pretindea că nu i se potriveşte – ceea ce tu desigur ştii în ce măsură este adevărat.) În cursul acestei discuţii, de vreo câteva ori o liniştisem cu privire la Cotruş, care-i ţinea tovărăşie apropiată lui Trixy: dar, iată, acuma ştiu că n-am avut dreptul să fiu atât de liniştit, şi nici să invit la linişte pe cine nu era; căci deziluzia mea, şi a tuturora, a fost cumplită. Nu cred că-ţi poate fi de folos nici ţie, dar nici mie, faptul de a ascunde că Ovidiu Sabin Cotruş a fost iubit de Trixy, în văzul tuturor, pe masă (fireşte ascuns de pletele abundente ale poetului existenţialist!) şi tot acolo: inspectat, incitat, inventariat şi însemnat cu limba prin toată gura, de-a lungul celor opt măsele cariate; ceea ce după părerea lui Regman, însemnează „plombat“! Şi, cum organele despre care fu vorba aci mai sus se află în imediata apropiere a unor glande cu secreţie externă (şi cum asemenea glande atestă o mare putere secretorie, la Sabin, dovadă mirosul natural şi culoarea tot atât de naturală la subţiori şi gambe!), cred că nu mic a fost rolul jucat de salivă în toată afacerea asta: ceea ce însă, la colţul gurii sau sub nas, nu s-a observat absolut deloc, recunosc!!! (aşa încât, ultima propoziţiune a fost o simplă ipoteză, obţinută prin raţionament deductiv). Nu ştiu cui i se datoresc ultimele amănunte relative la ambienţa bucală pe care Cotruş i-a acordat-o lui Trixy: ştiu însă că circulă în Cerc versiunea următoare despre clipele supreme ale cuplului amintit: la un moment dat, Trixy îi şopteşte răguşit, cu o umbră de intrigă: – „Vino, în mai, la Bucureşti (urmează adresa), telefon (urmează numărul)“. – „Am să vin“ suflă Sabin, ca o undă maritimă. Pauză. Apoi, cuceritorul insistă, nu fără demonism: – „Cum te vei anunţa? Spune…“; la care victima, într-un moment de luminoasă şi ultimă zvâcnire a elementului personal, inventează adecvat, în cheia fa: – „Gérard…“ (Oamenii răi spun că acest cuvânt, dată fiind situaţia şi construcţia anatomică specială a vorbitorului, n-ar fi fost pronunţat normal, aşa cum tu sau eu, sau chiar Regman, l-am fi pronunţat; ci s-ar fi desfăşurat cam aşa: silaba „Gé!!! largă, cuprinzătoare, ar fi aruncat înainte maxilarul inferior; de aci încolo însă, activitatea a fost, cum ar zice Groza, „globală“: s-a efectuat cu contribuţia întregului imperiu al gurii; astfel, consonanta r, care exprimă substratul viril şi metafizic al victimei, s-ar fi compus din trei părţi mari: 1°. un început de gargarisire (r); 2°. un joc al buzelor care s-au încălecat, s-au descălecat şi apoi s-au clămpănit cu zgomot, şi 3°. restul consonantei r, reabilitat şi radios, însoţit de un zgomot mistic în gât; urmează grupul ar’ (chiar Sabin, în franţuzeşte, nu pronunţă pe d final!), cântat cu voce de bas, şi condimentat de o undă de parfum stomatologic emisă din măseaua a doua de sus, partea dreaptă; după care, închizând gura, Cotruş ar fi respirat, în sfârşit, pe nas…).

Despărţirea a fost tristă şi plină de animozităţi. Trixy, care în urma strălucitei cuceriri, voia să fie generos cu toată lumea, l-a luat de braţ pe Gary, dar acesta l-a repezit; la care, vizatul a răspuns prompt: – „M-aş culca între şine cu oricare dintre oameni, dar cu tine nu!“. Să recunoaştem: insulta a fost nimicitoare: Gary încă nu şi-a revenit. Ida l-a repezit pe Curea; Todoran pe mine; până şi Regman s-a certat, a doua zi, cu fratele său. Dar, nesimţitori, Ida şi Trixi au urcat în tren, iar Cercul a rămas să rumege o săptămână întreagă evenimentele acestei seri.

Aseară am avut cenaclu nocturn, la Nego: nu au lipsit Enescu, Iencica, Curea şi Ioanichie; chiar şi Lungu a sosit, foarte acru; Pârvu şi-a adus şi nevasta: o veveriţă (Nego). Cred că de acum înainte, totul, în Cerc, se va petrece noaptea; aceasta deoarece de, aproape, două săptămâni de zile, Nego şi Sârbu, regulat, la miezul nopţii, umblă prin cimitir cu două balice inteligente (Sârbu gustă balicele, Nego inteligenţa!), care, estetizante, se culcă pe lespezile funerare şi debitează poezii de Bacovia traduse în ungureşte: – „Esö, esö, esö… (plouă… plouă… plouă…). În zori, apar livizi. Şi în fiecare joi şi vineri, Nego merge regulat la curs la D.D., unde-şi vede „inteligenţele“ luând, febril, însemnări. Chestia n-ar fi atât de gravă, însă a primit notă tragică prin faptul că Nego s-a supărat pe Enescu, care se consideră partenerul agreat şi oficial al lui Noemi. (De fapt, Enescu se cam întrece cu gluma: i-a suflat-o şi pe Piţi, lui Sperantia[44].) Dar să revin la cenaclu: Ioanichie, cu un început de povestire, criticat şi apreciat foarte mult; Iencica, nişte poezii, încurajat (nu pot spune lucruri bune despre el, pentru că s-ar supăra T. Bogdan. Opinia lui Regman a fost, fireşte, interesantă: – „Da. Are… ambiţie multă!“). Petroiu, cu un „fals jurnal de război“, bombardat cumplit. Farmecul serii l-au constituit însă împunsăturile, îndeosebi după plecarea soţilor Pârvu: pentru prima dată poate, într-o şedinţă plenară, Cercul şi-a dat „arama pe faţă“ (Nego): nimeni n-a cruţat pe nimeni! (Numai eu pe Deliu, sărmanul!…) Extrem de violenţi: Regman, Sârbu şi eu. Extrem de ciomăgiţi: Deliu, Curea, Enescu. O menţiune specială: Todoran a fost fantastic de spiritual (în drum spre casă, Iencica m-a întrebat: – „Unde şi-a ţinut Todoran pînă acum spiritul?…“). Dar pe deasupra tuturora, şi dincolo de toţi, dincolo de poezia barbiană a lui Iencica, dincolo de mixtumul de influenţe ale lui Ioanichie, cu mult dincolo de încercările nevinovate ale lui Petroiu – a strălucit, frumos şi cumplit de rafinat, I. Negoiţescu: strălucirea ne depăşea atât de mult, încât uneori lumina lui era ca o iluzie; a coborât însă, s-a apropiat, spre sfârşitul şedinţei, şi, cu generozitatea omului care ştie că dă dintr-al lui, ne-a dat, a binevoit să ne împrumute, cu sfaturi subtile şi dezinteresate, lui Regman: André Gide; „Corydon“, iar mie: François Porché: „ L’amour qui n’ose pas dire son nom“…

Şi eu, îţi trimit ţie, numele care, ah, îndrăzneşte să-ţi spună dragostea sa –

Ştefan Aug. Doinaş

 

Cluj, 31 martie 1946

 

• Cercul Literar din Sibiu, iulie 1945.

Transcriere: Oana Goia & Alice-Valeria Micu

Prezentare, colaţionare şi note: Marta Petreu & Ion Vartic

 

 

[1]     Studiul lui I. Negoiţescu despre Eminescu, început încă în anii 1940, din care va ieşi viitoarea lui carte Poezia lui Eminescu (1968).

 

[2]     Umberto Cianciolo, directorul Institutului Italian din Cluj.

 

[3]     Eta Boeriu, cea dintâi Doamnă a Cercului Literar.

 

[4]     Pavel Bellu (1920-1988), poet, prozator, eseist; atunci student la filosofie.

 

[5]     Nicolae D. Pârvu, cerchist, mai târziu profesor de psihologie la Universitatea din Timişoara.

 

[6]     Radu Enescu (1925-1994), cerchist; eseist şi critic literar.

 

[7]     Deliu Petroiu (1922-2008), cerchist, prozator.

 

[8]     Radu Iencica (Bubu), cerchist, viitor medic clujean.

 

[9]     Ilie Balea, cerchist din promoţia clujeană, muzicolog.

 

[10]    Desigur, Revista Cercului Literar, apărută în 1945, a cărei publicare a încetat după numai şase numere fizice, (numărul ultim, 6-8, iunie-august 1945, fiind triplu). Încercările cerchiştilor de-a o republica au eşuat.

 

[11]    Naţiunea Română, periodic clujean la care cerchiştii sperau să colaboreze, evident pe bani, pentru a avea din ce să trăiască.

 

[12]    Tudor Bogdan, pseudonimul lui Ioan Regman, frate al lui Cornel Regman. Poet.

 

[13]    Friedrich Theodor Vischer (1807-1887), estetician.

 

[14]    Theodor Lipps (1851-1914), filosof, estetician.

 

[15]    Wolf Freiherr von Aichelburg (1912-1994), prieten al cerchiştilor, colaborator la Revista Cercului Literar; scriitor, compozitor şi pictor, calcula minunat de exacte horoscoape.

 

[16]    Victor Iancu (1908-1981), estetician şi comparatist universitar, semnatar al Manifestului Cercului Literar. Cu mari merite în formarea concepţiei despre artă a cerchiştilor.

 

[17]    Ovidiu Cotruş (1926-1977), cerchist, eseist şi critic literar, numit uneori „Puiu“ sau „Sabin“. Folosea pseudonimul Ovidiu Sabin.

 

[18]    „U“ Cluj, celebră echipă de fotbal.

 

[19]    D.D. Roşca (1895-1980), filosof, profesor la Universitatea clujeană, titularul Catedrei de Istoria filosofiei, căruia, verbal, i se spune până azi numai „D.D.“.

 

[20]    Patria, ziar clujean.

 

[21]    Eugen Todoran (1918-1997), cerchist, istoric literar, viitor profesor universitar la Timişoara.

 

[22]    Wilhelm Robert Worringer (1881-1965), estetician german, autorul lucrării Abstracţie şi intropatie.

 

[23]    Ovidiu Drimba (1919-2015), semnatar al Manifestului cerchist, ulterior abjurat.

 

[24]    Probabil Pompiliu Constantinescu (1901-1946), critic literar.

 

[25]    Probabil Şerban Cioculescu (1902-1988), critic literar.

 

[26]    Dominic Stanca, numit uneori şi „Puiu“, (1926-1976), actor şi poet.

 

[27]    Henri Jacquier (1900-1980), istoric literar francez, stabilit în România. Director al Institutului Francez din Cluj. Prieten al cerchiştilor, colaborator al Revistei Cercului Literar.

 

[28]    Fana Kernbach, prietenă a cerchiştilor. A publicat studii sociologice sub numele Ştefana Steriade.

 

[29]    Vasile Netea (1912-1989), filolog, face parte din Partidul Naţional Ţărănesc.

 

[30]    O afirmaţie imprudentă din Manifestul Cercului Literar, cum că ar trebui să înceteze interminabilele „…cercetări asupra lui Ilarie Chendi sau Maria Cunţan“, a stârnit, cam la o lună după apariţia Manifestului, reacţia polemică a lui Vasile Netea (apărută în Viaţa, 10 iunie 1943); I. Negoiţescu i-a răspuns în Timpul, 23 iun. 1943; Netea i-a replicat 27 iunie 1943, în Viaţa. Apud Gabriela Omăt, note la E. Lovinescu, Sburătorul, Agende literare, VI.

 

[31]    Clădire din centrul Clujului, cu hotel, restaurant, terasă.

 

[32]    Horia (Bubu) Stanca (1909-2002), fratele mijlociu al lui Radu. Cronicar literar şi teatral, redactor la diferite reviste şi ziare, memorialist.

 

[33]    Vezi Ion Vartic, „Lovitura de stat de la Cercul Literar şi urmările sale“, în Apostrof, anul XXXI, nr. 12 (367), 2020, rubrica „Dosar“.

 

[34]    O tradiţie, creată de Liviu Rusu, ca la seminarul cursului său să fie făcute audiţii muzicale, spectacole de teatru cu studenţi etc.

 

[35]    Ironie muşcătoare a lui Doinaş: amestecă unul din numele lui Cotruş, Sabin, cu acela al poetului ceh Otokar Březina, iar pentru evitarea oricărei confuzii, ţinând cont de lecturile lui Cotruş din Kierkegaard (vezi mai sus), creează şi un cuvânt-valiză…

 

[36]    Ioanichie Olteanu (1923-1997), al treilea baladist al Cercului Literar, după Radu Stanca şi Ştefan Aug. Doinaş. După 1945 s-a îndepărtat de ideologia cerchistă şi a cotit-o spre stânga.

 

[37]    „Lulu“ sau „Lulu Popii“, apelative familiare pentru Blaga, încă din copilărie.

 

[38]    Universitatea „Regele Ferdinand I“ din Cluj a început complicata acţiune de întoarcere în oraşul ei în iunie 1945; anul universitar 1945-1946 s-a desfăşurat cu mari dificultăţi pentru cadrele didactice şi studenţii acestei universităţi, din cauza lipsei de spaţii universitare şi locuinţe. Blaga, bolnav – inclusiv de supărare, pentru că se lăsase atras în Partidul Naţional Popular (din care şi-a dat imediat demisia), aflat sub influenţă comunistă – a rămas cu toată familia la Sibiu până în vara târzie a anului 1946. Vezi Marta Petreu, Blaga, între legionari şi comunişti, Polirom, 2021.

 

[39]    Liviu Rusu (1901-1985), estetician, istoric literar, comparatist. Profesor al Universităţii clujene.

 

[40]    Adică, 13 mai, conform apariţiei, în 13 mai 1943, în ziarul Viaţa (Bucureşti), a scrisorii deschise către E. Lovinescu.

 

[41]    Ida Proşteanu, cunoscută mai târziu la Opera din Bucureşti ca Anaida Mateiu, balerină; Trixy Checais, foarte mare balerin român, şi, de asemenea, coregraf.

 

[42]    Aurel Buteanu, ziarist, director al Teatrului Naţional din Cluj din Cluj între 1944-1947.

 

[43]    Dan Constantinescu (1921-1997), poet, traducător al lui Rilke.

 

[44]    Dorin Sperantia (1920-1997), cerchist. Fiul esteticianului Eugeniu Sperantia şi nepotul prozatorului Theodor Sperantia. Muzicolog, pianist, medic biolog.