MAGDA CÂRNECI, GUSTUL CAFELEI

„Ce este acel lucru care gândeşte că mâncarea are gust bun? Sau poate nu prea bun? E sărată, e amară, e dulce? Ce este acel lucru care recunoaşte acţiunea de a mânca? Sau de a bea? Ce este acel lucru din noi care observă gesturile noastre? Şi întrebările noastre?“

După plecarea lui Daniel, care de dimineaţă ieşise din casă nervos şi grăbit, cu o expresie rigidă pe faţă enervat fiind de discuţia de la micul dejun în care încercase din nou, fără succes, să o convingă de justeţea teoriilor sale asupra creierului, Mina răsuflă uşurată. Se străduia mereu să-i dea dreptate lui Daniel şi să-i cânte în strună cu ideile lui despre neuroştiinţe, care prin axoni şi dendrite, prin sinapse şi neurotransmiţători, zicea el, explică totul despre ideile noastre şi sentimentele noastre şi visele noastre şi maniile noastre şi prostiile noastre şi uitările noastre şi înduioşările noastre şi limitările noastre, mai ales limitările – dar nici de data asta nu reuşise. Era ceva în fiinţa ei toată, care se încăpăţâna, refuza, se opunea cu înverşunare acestor teorii noi care păreau clare şi irefutabile. Când încerca totuşi să le aplice la sine simţea ca un plafon de ciment cenuşiu pus pe deasupra minţii ei, care nu o lăsa să treacă dincolo, mai sus, mai departe, o împiedica să se simtă solidară cu ele, cu teoriile, ca să le poată îmbrăţişa cu gândul, să le simtă adevărate. Ar fi vrut ca măcar din afecţiune pentru Daniel să fie în stare să le creadă şi să şi le însuşească, poate chiar să vorbească despre ele altor prieteni, aşa cum îi tot cerea Daniel, dar nu reuşea.

În timp ce strângea masa de la micul dejun, Mina se gândi cât timp pierduse cu ascultatul conferinţelor pe internet şi cu cititul cărţilor ştiinţifice pe care i le dăduse Daniel, doar-doar se va lumina şi ea odată despre cum funcţionează maşinăria asta complicată, prea complicată, care e creierul. Puse ceştile şi farfurioarele în chiuvetă şi-şi spuse a suta oară că e în zadar, că mintea ei nu vrea sau nu poate să accepte o asemenea disecţie rece a mecanismelor ei. În timp ce aduna şi tacâmurile, linguriţele şi cuţitele murdare de unt şi de gem, ajunse la concluzia că probabil firea ei mai artistă, sau mai distrată, sau mai intuitivă, sau mai sensibilă, sau mai difuză, sau mai provincială, sau mai orientală, sau mai haotică, sau mai destructurată, sau mai apropiată de natură, sau mai ştiu eu cum, o împiedica să acceadă la luminile ştiinţei pe care Daniel dorea cu orice preţ să i le bage în cap. Era între ei un fel de luptă surdă ca între două lumi, două credinţe, două umanităţi – şi Mina avu impresia că aparţine celei perdante.

Îşi dădu seama că-i era încă sete, că voia să bea o cafea. Nu înghiţise decât un ceai împreună cu Daniel, se luase cu vorba şi uitase, iar acum ceva sau cineva din ea îi cerea imperios licoarea cea neagră şi fierbinte. Se uită la ceas, avea încă vreme. Dimineaţa abia începuse şi un soare timid alb-gălbui intra prin ferestrele apartamentului. Ziua se anunţa destul de frumoasă.

Puse apă în fierbătorul electric. Apăsă pe butonul roşu al fierbătorului. Scoase o ceaşcă de porţelan alb din dulăpiorul de lemn de deasupra chiuvetei. Puse două linguriţe cu vârf de cafea solubilă, apoi un mic cub de zahăr brun nerafinat. Apa începu să se audă fremătând mărunt, apoi din ce în ce mai rapid şi mai zgomotos în fierbător. Fierbătorul fluieră vesel. Numără până la zece, apoi opri fierbătorul. Îşi turnă cu grijă apa fierbinte în ceaşcă. Luă o linguriţă din cele proaspăt spălate şi mestecă lent în ceaşcă. Puse un pic de apă rece în ceaşcă. Apoi îşi înmuie buzele în lichidul negru-brun, aromat. Apoi înghiţi.

„Ce este acel lucru care gândeşte că băutura are gust bun? Sau poate nu prea bun? Ce este acel lucru care recunoaşte acţiunea de a bea?“ Repetă iar şi iar în gând formula magică. Aşa cum făcea de câteva zile, dimineaţa, înainte să plece la serviciu. Citise asta într-o carte de dezvoltare personală, sau de dezvoltare spirituală, nu mai ştia sigur, genul acela de cărţi împotriva cărora Daniel nu înceta să tune şi să fulgere, ironizând-o sarcastic. Citise acolo că fraza asta alcătuită din mici interogaţii, meditată şi repetată îndelung, te linişteşte de spaimele nopţii şi îţi ia lehamitea de a pleca la serviciu şi te distanţează de stresul lucrului încordat, de nervozitatea faţă de ceilalţi colegi şi de frica faţă de şefa cea severă şi exigentă. Repetă în gând formula magică de câteva ori. Mestecă iar în ceaşcă. Mai bău o gură fierbinte de nes.

„Ce este acel lucru care gândeşte că cafeaua are gust bun? Sau poate nu prea bun? Ce este acel lucru care recunoaşte acţiunea de a bea?“ Da, chiar aşa. Ce este? Cine este? Simţi că începe să gândească puţin mai clar, mai lucid. Ceva fulgeră în creier, în neuronii ei nenumăraţi, cu axoni şi dendrite infinit încâlcite, care-i umpleau craniul până la refuz. Ceva se înnodă brusc cu altceva prin sinapsele activate de neurotransmiţătorii ăia necunoscuţi, impulsionaţi de cafea. Poate că în capul ei un grup de neuroni se îndeletniceşte cu declanşarea acţiunii de a bea, alţii cu ridicatul ceştii la gură, iar alt grup se ocupă de gustul cafelei pe limbă. Da, probabil, dar e cam puţin, e cam simplu, e prea mecanic, e prea la îndemână. Ca la o maşină cu senzori termoelectrici, ca un fierbător care pare că ştie că fierbe şi se opreşte, sau un deglutitor care ştie cumva că tocmai înghite. Se foi puţin pe scaunul din bucătărie pe care se aşezase. Continuă să-şi observe gândirea. Mai bău o gură de nes.

„Ce este acel lucru care gândeşte că cafeaua are gust bun?“ Ceva, cineva din minte vrea să observe. Observă. Mina se plasă mental cumva în partea dinapoi a creierului, în spatele craniului, ca să aibă spaţiu interior de observare. Aşa. Ceva se separă un pic de zumzăiala neuronală care prelucrează gustul cafelei. Ceva se detaşează acolo puţin de zona care-i transmite cuminte, automat, senzaţiile că ridică ceaşca la gură, că bea. Ceva e acolo în creier care observă şi devine atent. „Ce este acel lucru care recunoaşte acţiunea de a …?“

Se mai foi puţin pe scaun, îşi puse piciorul drept peste cel stâng. Mai bău o gură de nes, care începea să se răcească. Îşi plasă din nou atenţia, uşor obosită, în minte, de data asta în partea centrală a creierului. Repetă în gând: „Ce este acel lucru care gândeşte că băutura are gust bun? Sau poate nu prea bun? Ce este acel lucru care recunoaşte acţiunea de a bea?“ Brusc, o tăcere în creier. Confuzia mentală se calmă, apoi un fel de turbion în mijloc, apoi un fel de vid, de nimic.

Şi deodată se făcu un fel de platou de linişte în tot capul. Un calm fără gânduri. Şi deodată un val de claritate necunoscută se revărsă de undeva de sus, de deasupra creştetului, în platoul de linişte din minte, în neuroni, şi din neuroni în acel ceva din mijlocul minţii. Un fel de undă nevăzută de luciditate ciudată, de detaşare, de pace, coborî prin creştet în spaţiul parcă acum gol al craniului ei. Un fel de undă de fluid intens, luminos îi coborî în privire. Privi cu alţi ochi ceaşca aproape goală, linguriţa de alături, fierbătorul electric. Erau atât de clare, atât de evidente, erau atât de, cum să spun, vii, în prezenţa lor intensă acolo pe masă.

Şi în acel moment un val de afecţiune nelimitată coborî prin neuroni către simţuri. Ca şi cum ceva din minte, sau de dincolo de minte, din spaţiul de deasupra creştetului, era brusc îndrăgostit de ceea ce vedea. Era imens de iubitor faţă de tot ce exista împrejur. Voia să curgă cu bucurie şi conştienţă în lucruri. În ceaşca de cafea. În linguriţă. În farfurioară. În masă. În scaun. În bucătărie. În ea. Acel ceva. Acel Cineva. Din mintea liniştită, vidată. Din mintea copleşită de valul cel iubitor. Fericită şi anihilată.

Era încă dimineaţă. Un soare mai puţin timid, din ce în ce mai strălucitor, galben-oranj, intra acum pe fereastră. Avea să fie o zi destul de frumoasă.

Picături de apă pură, curată, îi ţâşniră fără veste din ochi. Se prelinseră pe obraji. Căzură în ceaşcă.

Fragment dintr-o carte în pregătire intitulată „Scurte scenarii iniţiatice“.