Nicolae Corlat

poem de dragoste

Braţele tale rotunde de aer

pătrund în aval înspre carnea mea încă vie

precum urciorul în vinul tăcerii prelungi

în noaptea nunţii din Galileea.

O, ce vers era acela în care Iisus

ca o mare fremătândă

întorcea tăria în cupe de lut!

Nehotărârea lua forma înţelegerii

pe o hartă din care lipseam tu şi eu.

Teritoriile noastre s-au volatilizat.

Fără de corpuri de cuvinte de gesturi

rostirea dă aripi de ceară îngerului

trecut în taină printre inorogi

către neliniştile izvorului.

Apoi te priveam de departe.

Târziu

ne aşezăm ca un virus

deasupra tronează enormităţi nerostite –

umbre ale fostei lumini

şoaptele tale refuză să aştepte

înserarea absolvă de libertate trecutele spaime

se ascund în noi

la capătul orizontului

aşteptarea ia forma tăcerii

ascultă cum dintre umbrele verii apar lumini orbitoare

în noaptea cea mai tulbure când vii pe cărarea verde

a liniştii

ei se preumblă pe ape printre frunzele răsfrânte

apele morţii se-aud de departe

dar luna seceră moriştile de vânt

ca pe biete berze rămase captive în aerul îngheţat