MARTA PETREU, LA ZI, ÎN TOAMNĂ

Dacă-i toamnă, au înflorit brînduşele şi se pregătesc crizantemele. Şi a început şcoala, iar odată cu ea, s-au reaprins, în eternă reîntoarcere, discuţiile despre cît de rău/ prost/ slab ar fi sistemul de învăţămînt; prilej pentru redactori de televiziune care au copii de vîrstă şcolară de-a pleda pentru un învăţămînt care nu se bazează pe memorizare. Straşnică utopie!, îmi vine să exclam, şi chiar exclam, imaginîndu-mi creierele viitorilor absolvenţi, frumoase şi albe ca neaua. • Tot în semn că eterna reîntoarcere nu-i poveste, s-a reaprins dezbaterea asupra plagiatelor comise de unii oameni politici. De neînţeles de ce aceştia, cînd au fost doctoranzi, au ales să copieze în loc să citeze, să fie hoţi în loc de culţi. • Altfel, din lumea ştiinţifică, veşti bune. După ce etologii au descoperit, acum vreo cîţiva ani, o ceată de maimuţe, în mediul lor natural, îndeletnicindu-se cu cioplitul pietrelor, pe care le foloseau cuminte pentru a-şi obţine mai uşor hrana, de curînd, de data asta dintr-o grădină zoologică, au fost observate alte maimuţe, alţi verişori, cum ar veni, care au inventat, minune, un sunet pe care îl folosesc numai în prezenţa omului şi pentru om. Încearcă, printr-un strigăt nou-nouţ, pe care îl scot din gîtlej pentru prima dată, să vorbească cu noi, cum ar veni. Îmi vine să spun că a apărut concurenţa, şi anume, exact la timp. • Oameni fiind, ştim însă că n-o să ne ajungă, deoarece şi nouă ne-o ia înainte cineva, mai precis, ceva: inteligenţa artificială. De ce concepe omul instrumente, concret: computere, care să ne concureze în aşa fel încît să ne ia locul? Nu am răspuns – dacă nu cumva acesta se află pur şi simplu în goana companiilor după bani, nu contează cu ce costuri prezente şi viitoare pentru specia umană. Căci este sigur că, dacă unui om îi trece prin minte un gînd cu totul nou, în curînd îl vor gîndi şi alţii, şi că, oricît de periculos ar fi acesta pentru specia noastră, este neîndoielnic că va fi pus cît de curînd în aplicare. • A fost înălţător, în decembrie 1989, să trăim în direct căderea regimului totalitar socialist după model sovietic. În principiu însă, nu-i deloc plăcut să trăieşti istoria în direct. Acum, cînd un singur ins ţine populaţia Europei, probabil a globului, cu sufletul la gură, apasă sau nu apasă pe butonul nuclear?, declanşează sau nu declanşează catastrofa, mai omoară cu moartea de masă alţi oameni sau se abţine?, acum, deci, istoria în direct a devenit abominabilă. Ca şi cum populaţia planetei n-ar avea destule probleme reale, ca şi cum nu ar conta dacă planeta, singura pe care omul o are la dispoziţie, rămâne sau nu locuibilă pentru viitor, Putin se joacă mereu cu ameninţarea nucleară. Simplul fapt că o asemenea ameninţare a fost lansată este abominabil. Iar Putin şi echipa lui au repetat ameninţarea ori de cîte ori au avut chef. • Un alt fenomen frapant al zilelor noastre este ostilitatea deschisă contra civillizaţiei de tip euro-atlantic, concret, contra democraţiei; o ostilitate alimentată inclusiv prin ideologii de dată recentă, lansate chiar în interiorul acestei civilizaţii. • Între timp, noi ne vedem de meserie. Mi-am amintit zilele astea, cînd ştirile despre Putin au preocupat întreaga planetă, că şi cerchiştii, în plin război mondial, tot de cultură se ocupau, Manifestul Cercului fiind lansat în mai 1943; la anu’, în mai, vor fi 80 de ani de la lansarea acestuia. Şi mi-am mai amintit că Blaga şi-a publicat minunatul articol de direcţie „Despre viitorul filosofiei româneşti“ în ianuarie 1943, deci de asemenea în timpul războiului mondial; un articol important, în care filosoful a argumentat şi enunţat – nu pentru prima oară în opera sa, şi, să reţinem, nu primul (în ordine cronologică) din cultura noastră – dreptul inalienabil la autonomia valorilor culturale faţă de instituţiile care tindeau să şi le subordoneze (stat, biserică, partide etc.). La noi, nici o victorie a culturii contra instituţiilor care mereu au vrut să o folosească şi supună în scopuri proprii nu a fost niciodată definitivă: de exemplu, bătăliile pentru independenţa artei au obţinut de fiecare dată succese provizorii, aşa că au fost din nou şi din nou reluate, măcar din două în două generaţii, dacă nu chiar mai des.