MIRELA NAGÂŢ, ZOON EROTIKON, ZOON POLITIKON

Corespondenţa din anii ’40, ’50 dintre Radu Stanca şi I. Negoiţescu, publicată în ’78 sub titlul Un roman epistolar are parte acum de o ediţie integrală, îmbogăţită cu pasaje şi scrisori noi, coordonată impecabil de profesorul Ion Vartic (Bucureşti: Muzeul Literaturii Române, 2021, 575 p.). E un eveniment şi editorial, şi istorico-literar, care vine cu clarificări. Găsim acum inclusiv fragmentele eliminate de Negoiţescu însuşi în prima variantă (cu precădere cele cu trimiteri sexuale şi politice, care nu puteau fi publicate în timpul comunismului) şi în jur de 20 de scrisori noi din arhiva soţiei lui Radu Stanca şi a criticului Cornel Regman. Iar clarificările la care mă voi referi în continuare luminează chiar acele zone din viaţa Cercului Literar de la Sibiu, delimitate anterior cu lacune epistolare: eroticul şi politicul.

Să remarcăm mai întâi că scrisorile dintre Radu Stanca şi I. Negoiţescu reprezintă cel mai pasionant document din literatura română, care cartografiază dinamica unei prietenii intelectuale. E evidenţa pe care ţi-o livrează o scurtă trecere în revistă a galeriei de prietenii celebre de la noi. Mai exact, acelea fixate printr-un corpus revelator de documente sau texte memorialistice, unde stau, de pildă, Alecsandri şi Ion Ghica, Caragiale şi Delavrancea, Ion Vianu şi Matei Călinescu.

La momentul schimbului epistolar, cei doi au în jur de 20 de ani, iar dimensiunea formării, aceea de bildungsroman, e frapantă, marcată explicit şi de I. Negoiţescu în cuvântul înainte al ediţiei. Ce vedem e un laborator de creaţie în mişcare, animat de lecturi serioase, mai cu seamă filozofie, estetică şi literatură germană, comentarii critice şi idei literare, în sensul acelui program al Cercului Literar de la Sibiu formulat explicit în ’43, în scrisoarea deschisă către Lovinescu (ataşamentul pentru marea tradiţie europeană, disocierea valorilor, în care cea estetică era conjugată cu cea morală, repudierea formulelor naţionaliste şi neosămănătoriste).

Prietenia dintre Stanca şi Negoiţescu era una afectuoasă, aşa cum sunt toate prieteniile din prima tinereţe, iar varianta necenzurată a Romanului episolar vine să tranşeze, sper, definitiv, chestiunea relaţiilor gay din interiorul Cercului. O presupusă homosexualitate a lui Radu Stanca e un fake news care încă circulă printre literaţi, şi nu numai în discuţiile relaxate, informale, ci şi în istoriile literare recente. Eroarea e rostogolită şi de Mihai Iovănel, mai nou, în cartea lui. Ce se vede din scrisori e că Stanca şi Negoiţescu îşi făceau confidenţe erotice. Din ediţia precedentă, în ceea ce-l priveşte pe Radu Stanca ştiam mai ales destăinuirile legate de actriţa Victoria Medeea, acum noutatea e un episod cu o femeie misterioasă, jumătate nemţoaică, jumătate franţuzoaică, cu care în ’46, la Păltiniş, poetul are acuplări panice în natură. De cealaltă parte, Negoiţescu îşi mărturiseşte o serie de relaţii cu diverşi tineri pe care-i iniţiază şi intelectual şi carnal: un adolescent de 17 ani menţionat discret cu apelativul Euphorion, alţii indicaţi doar cu iniţialele T. şi R., şi un altul, singurul, citat cu identitatea reală, Dan Argintaru.

În chestiunea homosexualiţii surpriza o reprezintă Ştefan Aug. Doinaş, pe care Negoiţescu îl indică drept partener erotic în trei episoade consumate în vara lui ’48 şi în ’50, impulsul venind pe fondul momentelor de apropiere ocazionate de traducerea la patru mâini a unei piese de Hugo von Hofmannsthal, Moartea lui Tizian. Cu un ochi uşor cinic, Negoiţescu înregistrează şi voluptatea primului contact şi întâlnirile ulterioare la o distanţă de doi ani, „fără elanuri metafizice, doruri sublunare, ci din pură perversitate“, scrie el.

Toate pasajele noi ale scrisorilor dintre cei doi, care ne permit să vedem mai bine fundalul politic al anilor ’40-’50, aduc şi o schimbare de accente. Dacă până acum percepeam Romanul epistolar mai mult ca pe o poveste a formării, cu o anumită tensiune intelectuală seducătoare, din acest moment corespondenţa lor devine şi un document politic relevant. Marea criză a prieteniei dintre Radu Stanca şi I. Negoiţescu are cauze politice şi ţine de proiectul revistei Euphorion pe care şi-o doreau cerchiştii. Pe scurt, I. Negoiţescu şi alţi câţiva membri ai Cercului Literar: Doinaş, Cornel Regman, Radu Enescu erau dispuşi să facă o înţelegere cu autorităţile comuniste ca să obţină publicarea revistei, iar gestul lor e taxat dur de Radu Stanca.

Să urmărim contextul şi etapele tatonărilor cu decidenţii culturali pe care le iniţiază cerchiştii. În mai ’46, înfiinţarea unei reviste presupunea o autorizaţie de la Ministerul Propagandei (care era al comuniştilor) şi de la sovietici, iar strategia primă a lui Negoiţescu era să fenteze acest circuit al aprobărilor propunând spre publicare caiete separate cu titluri diferite. Cu gândul la noua revistă, ulterior, cerchiştii aşteaptă sprijin de la liberalii brătienişti, care finanţaseră parţial şi precedenta publicaţie a Cercului, intermediar fiind atunci omul politic Mihai Fărcăşanu. De data aceasta, nu primesc însă bani, mai mult, sunt trataţi cu neîncredere de liberali, şi e de înţeles de ce grupul se declară dezamăgit de partidele istorice şi încearcă o apropiere prudentă de comunişti. Iniţial se discută despre o colaborare neangajantă politic dar chiar şi aşa lui Radu Stanca miza i se pare prea mică pentru compromisurile inerente: „Iarăşi agitaţii în legătură cu oameni tâmpiţi care-ţi cer cu totul altceva decât eşti dispus să oferi“, îi scrie el lui Negoiţescu, plusând: „O asemenea diversiune, da; dar cu o singură condiţie: post în străinătate“. Însă ideea plecării din ţară pe cale diplomatică sau cu o bursă iese rapid din discuţie, când conştientizează că aprobările se dau pe criterii politice numai celor care-şi demonstraseră deja devotamentul faţă de noile autorităţi roşii.

Cât timp se pune problema negocierii unui angajament exclusiv literar cu comuniştii, păstrând uşa deschisă şi pentru liberali, Radu Stanca e de acord: „Şi noi să fim dibaci, ca să profităm de pe urma tuturor!“ îl sfătuieşte pe Negoiţescu. Negocierile se împotmolesc însă la bani, la nivel local partidul crede ca efortul financiar e prea mare şi e aşteptat avizul de la Bucureşti. Iar când soarta ţării înclină spre extrema stângă, când PCR şi aşa zisul bloc al Partidelor Democrate câştigă prin fraudă alegerile din ’46, Negoiţescu, Cornel Regman şi Ştefan Aug. Doinaş decid să facă „acceptabilul compromis“, cum e numit în scrisori, adică pactul cu autorităţile comuniste. Întreg episodul a fost reconstituit recent de profesorul Ion Vartic într-un articol publicat în revista Apostrof în decembrie 2020, cu titlul „Lovitura de stat de la Cercul Literar şi urmările sale“. El pune cap la cap ca într-un puzzle şi informaţii din alte scrisori, cum sunt cele trimise lui Deliu Petroiu de Radu Stanca şi Ion D. Sîrbu. Cu promisiunea că cerchiştii vor conduce un săptămânal social-artistic cu un supliment literar, Negoiţescu, Doinaş, Regman, Todoran şi Enescu se înscriu în Partidul Comunist. Informaţia e înregistrată într-o scrisoare a lui Ion D. Sîrbu către Deliu Petroiu, din noiembrie ’46 din volumul Iarna bolnavă de cancer: „Zarurile roşii s-au aruncat. Să aşteptăm.// Băieţii s-au înscris la comunişti. Nego adică, Regman şi Doinaş. Li s-a promis o revistă săptămânală, fonduri etc.“

Dezacordul lui Radu Stanca e vehement, iar disputa care pune în pericol relaţia cu I. Negoiţescu face ca proiectul revistei să fie abandonat. (Într-o notă de subsol, Ion Vartic precizează că, ulterior, Negoiţescu şi Doinaş s-au autoexclus din partidul comunist, iar Regman a fost exclus.) Detaliile discuţiei dintre cei doi nu apar în Un roman epistolar, unde nu vedem decât reacţia umorală ulterioară a lui Negoiţescu cerându-i prietenului său să-l înţeleagă chiar şi în greşeala lui.

În schimb găsim episodul văzut prin ochii lui Radu Stanca într-o scrisoare către Deliu Petroiu, din februarie 1947: „Ceilalţi probabil că sunt mâhniţi că am împiedicat apariţia revistei. (Asta mai lipsea: ca spectacolul să devină şi public.) Va veni însă o zi când o să-mi mulţumească (unii dintre ei că i-am ferit a se murdări într-un hal ca acela care îi ameninţa). […] Cu orice preţ, dragul meu, trebuie să rămânem, în vremurile acestea, aceiaşi! Cei care vor izbuti să iasă întregi din cataclismul actual vor fi, cu adevărat, făcliile de regenerare, morală şi spirituală, ale vremurilor de mâine!“ Textul arată luciditatea lui Radu Stanca, perfect conştient de catastrofa care era instaurarea comunismului, doar că „vremurile de mâine“ (adică prăbuşirea regimului) pe care le invoca prea optimist aveau să vină peste 40 de ani.