CONVERSAŢII CU… ALEXANDRU SERES

Ştefan Bolea: Dragă domnule Alexandru Seres, în primul rând felicitări pentru premiul revistei Apostrof Cornel Regman! Noua dumneavoastră carte, Cioran, omul incomplet (2021), bazată pe o teză de doctorat susţinută la Cluj în 2020, este nu doar un volum care analizează cu atenţie perioada pariziană a lui Cioran, ci şi o lectură plăcută! Ne puteţi da detalii privind procesul transformării tezei în carte?

 

Alexandru Seres: Vă fac o mărturisire: teza a fost scrisă de la bun început cu gândul cărţii în minte. Sigur că ea a trebuit să satis­facă anumite criterii academice, care nu au multe lucruri în comun cu exigenţele unei cărţi, astfel că am rescris-o pe ici pe colo, şi-anume în punctele esenţiale… Ba chiar am completat-o cu rezultatele unor cercetări ulterioare, adăugând aspecte care nu şi-au găsit locul în lucrarea iniţială. Cartea care a rezultat din acest proces cred că e superioară tezei şi, judecând după reacţia Dvs., sper că e şi mai plăcută la citit.

 

Ş.B.: Cioran, ereticul, Cioran, naiv şi sentimental, Cioran sau ultimul om… Care este raţiunea titlului Cioran, omul incomplet?

 

A.S.: Tendinţa de a-i pune etichete lui Cioran e puternică, ca în cazul tuturor personalităţilor care ies din tipare. Toate sunt egal de îndreptăţite şi niciuna nu satisface pe deplin. În cazul meu, titlul s-a impus de la sine – sau mai bine zis mi l-a oferit Cioran însuşi, ca să zic aşa. În Despre neajunsul de a te fi născut enunţă o „Regulă de aur: să laşi o imagine de sine incompletă…“. Pare uşor enigmatic, dar într-un interviu el spune clar, fără ocolişuri: „Cărţile mele dau o idee incompletă despre mine dintr-un motiv limpede, pentru că scriu numai în momentele de descurajare, pentru că nu scriu când sunt mulţumit…“. Şi în Caiete regăsim aceeaşi idee: „Tot ce am scris e produsul crizelor de urât. Dar nu trăiesc mereu sub apăsarea lor, aşa că scrierile mele dau o imagine incompletă a ceea ce sunt. Veselia mi-am risipit-o în viaţă, în discuţii; nu mi-a mai rămas şi pentru cărţi: pentru ele am păstrat toată fierea de care dispun.“ Acesta a fost punctul de pornire, ideea că dacă vrem să ştim cine a fost Cioran cu adevărat, nu vom afla doar citindu-i cărţile. Mi s-a părut un lucru important, mai ales că aproape în toate scrierile lui vorbeşte doar de el însuşi („Nimic din tot ce am abordat, nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieţi nu poate fi separat de ceea ce am trăit“, spune el elegant-aforistic în Sfârtecare). Şi atunci am început să-i cercetez viaţa, descoperind că biografia sa avea foarte multe lacune, fusese insuficient cercetată, ba, mai mult, chiar şi unele informaţii care păreau sigure erau de fapt greşite. Mă găseam în faţa unui Cioran incomplet, dar de astă dată în alt plan, mult mai terestru. Spiritul trebuia completat cu materia, cam asta era ideea. Şi am început să sap…

 

Ş.B.: Ce le-aţi spune celor care încă îl acuză pe Cioran de nesinceritate, considerându-l apologetul „senin“ al sinuciderii?

 

A.S.: Acuzaţiile de nesinceritate la adresa lui Cioran provin dintr-o profundă neînţelegere a personalităţii sale. Cei mai mulţi i-au reproşat faptul că între pesimismul scrierilor sale şi buna dispoziţie cotidiană a autorului există o falie, pentru unii de netrecut (a propovăduit sinuciderea, dar nu s-a sinucis! – zic ei). Cioran nu era deloc un personaj sumbru, înnegurat, cu dispoziţii suicidare perpetue, aşa cum am putea crede citindu-l. Aproape toţi cei care l-au cunoscut depun mărturie despre un om vesel, plin de umor, căruia îi place să discute şi să râdă. Dar eu nu văd aici nicio contradicţie. Celor care îl acuză că a minţit în scrierile sale eu le răspund: dar de ce nu s-ar fi prefăcut în viaţa de zi cu zi? În Caiete avem numeroase indicii în acest sens. În plus, nici măcar n-a fost un apologet, „senin“ ori ba, al sinuciderii. Dimpotrivă, îi sfătuia pe toţi cei cu porniri sinucigaşe să nu-şi curme viaţa. A tot încercat să explice cui sta să-l asculte că pentru el gândul sinuciderii este unul consolator – şi nu e niciun paradox aici, căci fără existenţa acestei posibilităţi, a actului sinuciderii, viaţa ar putea deveni un coşmar. „Când nu mai pot, mă sinucid“ – asta era toată filosofia sa cu privire la sinucidere. Se pare că a putut…

 

Ş.B.: Ar fi justificat diagnosticul de bipolaritate în cazul lui Cioran (pe care unii i l-au pus şi lui Eminescu)?

 

A.S.: La acest capitol trebuie procedat cu atenţie: nu avem dreptul să dăm un diagnostic post-mortem – mai ales dacă nu suntem medici. Şi eu sunt de părere că Cioran era bipolar, în Caiete sunt numeroase indicii ale stărilor sale schimbătoare de spirit – adesea de mai multe ori pe zi. Dar nu trebuie să absolutizăm, nu putem explica totul prin această prismă: Cioran a fost un caz, dar nu unul exclusiv medical.

 

Ş.B.: „Cea mai importantă parte a acestei biografii este una invizibilă“. Care sunt lucrurile surprinzătoare pe care le-aţi descoperit despre viaţa lui Cioran?

 

A.S.: Nu sunt foarte surprinzătoare. Surprinzător este doar faptul că s-a dat adesea credit, fără nicio verificare, unor informaţii care erau complet greşite. E plină literatura despre Cioran cu ele. E drept, el însuşi a contribuit la asta, prin „mitologia“ pe care singur şi-a creat-o. Am încercat să demontez aceste mituri. Cum ar fi cel privind anul în care a abandonat limba română, despre care susţine în repetate rânduri că a fost 1947. De fapt, lucrul s-a petrecut cu un an înainte, am găsit toate dovezile în acest sens. Sau bursa pe care a primit-o de la statul francez, în 1937, despre care toată lumea credea că i-a fost prelungită până la sfârşitul războiului, când de fapt după 1940 a primit o altă bursă, de la statul român. Am descoperit şi multe lucruri neştiute sau prea puţin cercetate, cum ar fi prietenia sa cu Maxime Nemo sau Albert Lebacqz, activitatea ca director de colecţie la Plon, amănunte privind premiile pe care le-a primit (mai exact, pe care le-a refuzat) şi multe altele. Am încercat să întregesc cât am putut tabloul vieţii lui, verificând mereu faptele şi corelând viaţa cu opera. În acest proces, am avut parte mereu de surprize – nu ştiu însă în ce măsură sunt ele surprinzătoare şi pentru cititor.

 

Ş.B.: Doriţi să extindeţi cercetarea cioraniană şi pe alte aspecte ale scrierilor sale? Sau spre o monografie „exhaustivă“, „definitivă“, care lipseşte deocamdată din bibliografia cioraniană?

 

A.S.: Intenţia mea nu e să sporesc numărul cărţilor despre Cioran, sunt deja oricum foarte multe. Deci nu, nu am de gând să scriu o nouă carte despre el, şi în niciun caz o monografie „exhaustivă“ – aşa ceva nici n-ar fi posibil. Cioran va rămâne mereu „incomplet“, oricât ne-am strădui în demersul nostru hermeneutic, mereu va rămâne un rest, ceva ce scapă explicaţiilor. Dar mi-ar plăcea o nouă ediţie a cărţii mele, una pe care s-o completez cu câteva lucruri pe care le-am descoperit între timp.

 

Ş.B.: Ne putem imagina un „Cioran, fericit“ precum cel din epilogul cărţii Dvs.?

 

A.S.: Cioran a avut şi el momentele lui de fericire, ca orice om. Greşeala constă în a-l judeca exclusiv prin prisma scrierilor lui, care ne dau, cum spuneam, o imagine incompletă asupra personalităţii sale. În pofida tuturor neajunsurilor provocate de sănătatea sa şubredă şi de precaritatea mijloacelor de trai, Cioran iubea viaţa – o spune el însuşi, în numeroase rânduri. Nu trebuie decât să facem un mic efort şi să ni-l imaginăm vesel, glumind, râzând, bucurându-se de viaţă – şi poate că în acest fel vom izbuti să ne schimbăm puţin perspectiva asupra lui şi să-l citim cu alţi ochi.

 

Ş.B.: Scriaţi în volumul Litanie putredă (2018): „nimic înseamnă nimic/ … o mater dolorosa crema cremelor/ aşa vom sfârşi hoituri pe un pat de bălegar/ rostind o litanie putredă“. Poate fi considerată poezia Dvs. o exploatare/ continuare cu alte „arme“ ale nihilismului cioranian?

 

A.S.: Da, cu siguranţă, deşi intenţia mea n-a fost deloc asta! Cred însă cu tărie că Cioran are dreptate când spune: „Nu filozoful, ci poetul ajunge la universalitate“.