MIRCEA TOMUŞ, AMINTIRI DE LA TRANSILVANIA

În acte, eram încă redactor la revista Steaua, dar, pe de o parte, începusem să fiu căutat de proaspăt înfiinţata Editură Dacia din Cluj, condusă de Alexandru Căprariu, cu care mă întâlneam, destul de des, pe la Continental sau în alte localuri clujene. Când s-a înfiinţat noua instituţie, mai întâi ca sumă a unor subredacţii ale unor edituri din Bucureşti, care îşi implantaseră un fel de filiale clujene, cea mai importantă fiind cea a Editurii pentru Literatură, apoi, ca editură independentă sub conducerea lui Alexandru Căprariu, am constatat că i se impuseseră câţiva ocupanţi ai locurilor doi şi trei din schemă, care nu aveau nicio experienţă în domeniu. Unul fusese un fel de adjunct la Direcţia regională de poştă, iar Sendi, cum îl alintam noi pe Directorul, să-i zicem general, spunea despre această achiziţie că este un cap electronic; celălalt fusese tot un fel de adjunct, la Biblioteca Centrală Universitară. Nu a trecut prea mult timp până să apară criza; când Ion Negoiţescu, proaspăt eliberat din închisoare, în urma unei detenţii care nu avea de a face, nici cu politica, nici cu literatura, i-a prezentat directorului noii edituri studiul său, mai vechi, dar nepublicat, despre Eminescu, a izbucnit criza. Fostul subdirector de la poştă nu s-a amestecat, motivând că nu este domeniul lui, dar adjunctul, Triteanu, care era absolvent de filologie, cu vreo doi ani înaintea mea, cu carieră în organizaţia de tineret a partidului comunist, a fost categoric împotriva publicării studiului. Cum nici Căprariu nu s-a lăsat, celălalt şi-a prezentat demisia. Astfel că Sendi a apelat la mine. Am acceptat, dar mi-am păstrat şi locul de la Steaua.

În general, editura era formată din persoane competente. Aici a fost o perioadă bună, fructuoasă, din etapa formării mele intelectuale, dar când a apărut ocazia împlinirii şi pe plan omenesc, strict individual, nu am mai stat pe gânduri. Cum, în plan personal, nu-mi puteam concepe un viitor demn de a fi trăit numai în casa de la Avrig, cu curtea şi grădina ei, care rămăsese pentru mine soluţia optimă de viaţă, în afara căreia nu puteam imagina şi concepe o altă soluţie, m-am prezentat, la conducerea forului de partid din Sibiu cu propunerea de a reînvia pulsul cultural al oraşului şi a minunatelor lui împrejurimi, prin editarea unei reviste de cultură. Antecedentele istorice ale zonei îmi stăteau în ajutor. Titlul ales, Transilvania, avea o bogată încărcătură, naţională şi socială. Obiecţia, pe care mi-a formulat-o Onisifor Ghibu, în prima şi ultima întâlnire personală cu acest exemplar luptător pe frontul interesului naţional, şi anume că titlul era al publicaţiei principale a societăţii ASTRA, nu mai era operantă, astfel că m-am angajat, faţă de oficialităţile sibiene, să mă prezint cu un proiect personal, întrucât mai aveau şi alte propuneri, în acelaşi sens. Proiectul meu era, de departe, cel mai valoros, aşa că forurile locale l-au adoptat şi l-au trimis la Bucureşti. De acolo a venit aprobarea, cu specificarea care, încă de la prima vedere, mi-a dat fiori: noua revistă va apărea fără niciun sprijin financiar de la centru. Dar forurile locale, prin vocea secretarului de partid al judeţului, Richard Winter, m-a asigurat că ne vom descurca şi mi-a promis ajutor, ceea ce mi-a dat curaj. Eram, totuşi, destul de sceptic. În această stare sufletească fiind, când am ieşit din localul judeţenei de partid, prima persoană cunoscută pe care am întâlnit-o a fost maestrul fotograf Ion Miclea, care tocmai scosese din tipografie primele exemplare ale unui album fotografic consacrat comorilor arhitecturale ale Sibiului vechi. Atunci, Puiu, cum îi spuneam eu, la ceaşca de cafea la care m-a invitat, a scos, din geanta lui, un set de fotografii de epocă după primele exemplare de locomotive cu aburi, prezentându-le ca pe ceva de mare valoare.

– Astea vor salva proiectul revistei tale.

– Dar cum? am întrebat eu, neîncrezător.

– Facem un album şi îl scoatem pe piaţă. Mă plăteşti şi pe mine, ca autor, şi mi-a spus o cifră, care nu mi s-a părut astronomică, şi acoperim cheltuielile revistei.

– Vino să facem o vizită la Centrul judeţean de librării şi difuzare a cărţii. Acolo, este director un sas tare de treabă.

M-am lăsat dus unde propusese prietenul meu la acest adevărat iubitor de carte, dar nu numai iubitor, ci şi expert în materie, Reimar Alfred Ungar, Dumnezeul saşilor, românilor şi al tuturor iubitorilor de carte bună şi frumoasă să-l odihnească. Din materialul fotografic al lui Puiu Miclea, setul de poze cu locomotive de epocă, directorul tipografiei sibiene, viitorul nostru colaborator, Mircea Oprişiu, care părea a se fi născut şi crescut în tipografie, a făcut o treabă pe cinste: calendarul cu locomotive de epocă s-a vândut în toiul sărbătorilor de iarnă, cum se spune, ca pânea caldă. Dar nu numai atât: directorii librăriilor din judeţele apropiate şi cei cu care noul nostru colaborator, R.A.Ungar, era în relaţii de colaborare, au dorit şi ei calendare, astfel că apariţia noii serii a revistei Transilvania a fost asigurată, pentru primul ei an.

Nu se poate încheia capitolul de început al acestei, pe cât de noi, pe atât de vechi publicaţii, de mare tradiţie, fără a evoca preparativele noului început. Aflându-mă, în chiar miezul lor, pentru construcţia unei noi publicaţii, pe zidurile pline de glorie ale acestui vechi reper, care fusese, timp de numeroase decenii, vechea Transilvanie, am realizat că eu şi colaboratorii mei nu vom putea concura cu o glorioasă tradiţie decât de la înălţimea unei concepţii care respectă trecutul, angajându-se într-o totală competiţie cu acesta. Eram conştient că, în această competiţie cu generaţiile vechi de combatanţi pe tărâmul culturii, o importanţă deosebită urma să o aibă concepţia de ansamblu şi gradul ei de realizare, cărora nu le era permis să coboare sub nivelul atins de vechea revistă. Deci, cuvântul hotărâtor urma să-l aibă prezentarea grafică, felul în care revista avea să se prezinte, încă de la prima ei apariţie, noilor ei cititori.

În cele mai acute şi mai adânci, totodată, pliuri ale conştiinţei mele, am convingerea şi îmi dau seama de întreaga putere a acestui cuvânt, că întreaga istorie a acestei noi feţe şi substanţe a publicaţiei sibiene, Transilvania, a fost vegheată de întreita putere formată de titlul emblematic, consolidată de programul ei major, în care spiritul naţional se sprijinea pe un fond ideatic constructiv, pus în lumină de o înfăţişare grafică, pe cât de originală, pe atât de trainică.

Din acest întreg complex de componente şi viziuni, fiecare dimensiune are povestea ei, cu importanţa, conţinutul, propria derulare. Iar, dacă începem cu una dintre ele, anume cu înfăţişarea grafică, este pentru că particularitatea istorică a publicaţiei a avut un important rol de stimulent, ca şi identitatea sa proprie şi inconfundabilă. La fel ca tot ce echipa redacţională avea să realizeze pe planul practic al unui obiect cu particularităţile lui: probleme precum hârtia pe care urma să se tipăreasca noua revistă, formatul şi calitatea suportului pe care aveau să fie imprimate literele, apoi literele ca atare, raportul lor, ca semne grafice, cu fondul pe care aveau sa fie imprimate, erau, în acel moment decisiv, preocupări centrale.

În acest domeniu, aveam o experienţă care se acumulase în anii de muncă sub îndrumarea unui constructor de reviste de cultură de talia lui A.E. Baconski, pentru care proiectul grafic era cel care presupunea o îmbinare armonioasă între construcţia strict literară şi cea grafică. Era perioada în care conlucrarea cu Aurel Câmpeanu se transformase într-o adevărată prietenie, în numele căreia noul meu companion mi-a stabilit o colaborare cu un grafician clujean de înaltă calitate profesională şi, mai ales, morală. Numele lui a fost Vasile Pop Silaghi. Era originar de pe undeva din Bihor şi era fiu de preot, ca şi mine, numai că era dintr-o veche familie greco-catolică. Pasiunea lui fiind grafica de carte, devenise unul din cei mai preţioşi colaboratori ai editurii Dacia, iar detaliul care îl personaliza decisiv era un pronunţat handicap fizic: era aproape total lipsit de posibilitatea acelei deplasări personale, care se numeşte mers. Talia scundă şi picioarele aproape total paralizate, la care se adăuga o voce subţire, ca un scârţâit de metal pe metal, îi compuseseră înfăţişarea unui personaj de poveste, pe care un zâmbet trist, ca şi vocea aparent plângăcioasă, ochii mici, care păreau a veni din altă lume, întregeau un portret izbitor, dar şi neaşteptat de viu, care convertea deficienţele, handicapul, în calităţi personalizante, de misterioase resurse.

Locuia într-una din clădirile cu trei etaje, din acele pe cât de misterioase, pe atât de frumoase şi, mai ales, îmbietoare străzi permanent umbroase, care mărginesc minunăţia complexă a parcului central al Clujului, la primul etaj al acelui complex de apartamente, în care fiecare este un univers, pe cât de restrâns, în spaţiu, pe atât de personalizat, prin suma detaliilor care îl compun. În mijlocul încăperii unde lucra, masa mai mult de meşter decât de artist, lungă şi lată, suporta, în afara televizorului ce părea unealta principală, topuri groase de hârtie, căni ţărăneşti, de argilă arsă pline de unelte de scris sau de desenat şi multe alte măruntişuri pe care nimeni, în afara marelui artist, nu ştia la ce folosesc. Am amintit televizorul, pentru că a avut povestea lui, care se cere spusă pe îndelete.

Nu ne-a fost greu să ne înţelegem, eu şi Pichi, pentru că, în ceea ce aveam de comunicat, vorbeam aceeaşi limbă, care a fost, cât am lucrat împreună, limba graficii de carte, în afară de momentele când vorbeam despre fotbal, dar nu despre acest sport în general, ci numai despre echipa noastră preferată, care nu putea fi alta decât eternul U. Această temă, nu atât preferată, cât exclusivă, ne-a dus, limpede, la alta, o constantă a înţelegerii noastre totale, în orice subiect am fi abordat. Tot de la această constantă, ne-am ales şi cu apelativul, reciproc mai întâi, preferat, iar apoi, exclusiv: gorobeţ. Gorobeţ era, pentru noi, la începutul relaţiei noastre, cineva. Apoi, în scurt timp, a ajuns să desemneze pe un cineva apropiat. Apoi, pe cineva apropiat şi simpatic, după care, s-a impus, de la sine, iar acest de la sine devenise, destul de curând, condiţia, poate ascunsă, chiar secretă, a înţelegerii noastre. Astfel s-a făcut că, destul de curând de la cunoştinţa noastră, care începuse să aibă primele caracteristici ale prieteniei, fotbaliştii preferaţi au fost obligaţi să lase locul unei reviste de cultură, care speram să apară, în acel miraculos ţinut a cărei frumuseţe şi istorie îl situează în zona ce poartă emblema simbolică de frunte a ţării.

Numai că, în însuşi miezul de energii creatoare care concură pentru un proiect în care se poate oglindi până la aproape un secol de istorie, a intervenit o criză, o perturbaţie, căreia nu pot să-i dau de rost, o convorbire directă cu autorul în cauză fiind, pe considerente uşor de identificat, exclusă. Acestea erau, cel puţin în parte, gândurile celui care era responsabilul principal al proiectului şi care ajunsese foarte aproape de ipoteza suspendării lui, poate temporare. Şi iată că, într-o zi de lucru obişnuită, l-am găsit pe Pichi aşteptându-mă, la ora convenită, la locul lui de lucru. Era ceva schimbat la prietenul meu şi primul reper care mi-a atras atenţia a fost un frumos buchet de flori, lângă receptorul televiziunii. În primul moment, nu am dat atenţie acestui detaliu şi întâlnirea noastră s-a desfăşurat, după programul obişnuit, care avea în vedere temele privind ţinuta grafică a proiectului la care lucram, publicaţia al cărei proiect urma să-l prezentăm forurilor sibiene, iar termenul pe care îl stabiliserăm se apropia tot mai mult. Dar buchetul de flori proaspete pe care l-am remarcat încă de la începutul întâlnirii noastre îmi atrăgea atenţia; era ca un memento, iar eu aşteptam, cu o nerăbdare care era vizibilă în atitudinea fiecăruia din noi.

Cu toate manevrele de întârziere pe care le descifram foarte limpede în comportarea prietenului meu, până la urmă a făcut ce era aşteptat să facă.

– Gorobetule, zise, cum mă alinta el, şi a continuat: noutatea este că sunt îndrăgostit!

Din locul în care eram şi care nu avea o deschidere prea limpede spre acea parte din masa de lucru a lui Pichi unde era televizorul, la locul lui obişnuit, se putea observa, totuşi, că apăruse un portret de femeie, tânără şi frumoasă. Adevărul este că din primul moment al descoperirii lui, nu numai că îmi atrăsese atenţia, dar declanşase o serie întreagă de întrebări, exprimate muteşte, de felul celor care privesc identitatea persoanei şi înţelesul real pe care îl avea prezenţa portretului pe masa de lucru a artistului.

Scurta poveste a acestui subit şi neaşteptat amor era atât de scurtă şi de tipică, încât nu a mai lăsat locul niciunei explicaţii suplimentare. A fost, de la început, simplu, ca într-o poveste: el a văzut-o pe ea; este drept că a văzut-o de la o distanţă apreciabilă şi prin intermediul unor factori mecanici, dar esenţialul, care a fost şi natural, s-a consumat, iar scopul final a fost atins: prietenul meu s-a îndrăgostit, iar, în continuare, a procedat după codul imemorial: i-a scris acea scrisoare, care se cere scrisă în acest fel de situaţie. Este foarte adevărat că răspunsul la acea scrisoare, explicită de tot, s-a lăsat aşteptat, dar şi această întârziere intră în paşii ritualului, pentru că nu a fost decât amânarea, pe care o prescrie codul poveştii, cu specificul ei.

Iar când răspunsul a venit, a venit pozitiv, după acelaşi specific, care a şi formulat nişte condiţii, pe care tot specificul basmului le conţine. În cazul prietenului meu, acesta s-a înhămat bucuros, cu de la sine putere, la hamul de obligaţii care aduc, după sine, şi lista răsplăţilor, dar şi pe aceea, nu mai puţin specifică schemei de bază, a sancţiunilor. Şi tot îndrăgostitul de la Cluj avea un mijloc prin care îşi vedea, zilnic, obiectul iubirii şi avea un alfabet, dacă nu chiar o limbă, prin care comunica acest sentiment. În acest fel, s-a conturat ziua de muncă, una ca alta: cam după miezul ei, când ne luam masa, fiecare, în parte: eu, la mama, în bucătaria ei, de pe strada 6 Martie, fosta Iuliu Maniu, artistul Vasile Pop Silaghi, pe masa de lucru, pe care devotata lui soră aşternea o faţă curată, albă, cu motive decorative de aceeaşi culoare. Doamna soră, cum îi spuneam eu şi prietenul Aurică, strângea mănunchiul de instrumente tăioase şi înţepătoare şi mănunchiul de pensule felurite. Mâncarea lui Pichi era puţină, dar era consistentă şi nu prea felurită: o ciorbiţă aburită, ceva ca un fel de tocăniţă, sau o mică friptură, stropite cu un pahar de bere, păstrată la frigider. Nu cunosc motivul pentru care prietenul nostru, Pichi, prefera berea neagră, ca şi cafeluţa, într-o ceşcuţă miniaturala, de porţelan alb, cu motive sângerii-violete. Lângă ceşcuţă, îşi aştepta, cuminte rândul o ţigaretă subţire, una singură, cu motive sângerii, pe albul curat.

Fumul albăstriu se ridica, în cercuri uşoare şi elegante, spre grinzile de lemn masiv ale tavanului, unde se amesteca, într-un balans graţios, cu cel plin şi îndesat, care se ridica din ţigara cam groasă, cu aroma îndesată, a lui Aurică, pentru ca să se topească, împreună, ca într-o îmbrăţişare prietenească, sub tavanul de lemn învechit. Trei meseni, pentru că doamna soră, cu ştergarul alb sub braţ, mai înconjura scena cu o privire atentă şi afectuoasă, se răsucea, uşor, pe călcâie, ca o balerină în floarea carierei şi îşi topea silueta, cam ţeapănă, în umbrele din colţurile odăii, cu tavanul ei de scândură şi bârne şi cu podeaua de pătrăţele albe şi negre, de faianţă curată.

Urmăream, toţi trei, cu privirea, cum creşte şi se aşeaza în liniatura potrivită fiecare proiect de pagină. De când se stabilise legătura cu Bucureştiul, cum formulase Aurică situaţia, în cele mai potrivite cuvinte ale unui fost şi actual reporter de radio, artistul nostru, parcă, înflorise. Pe lângă începuturile de capitole sau rubrici, prietenul nostru, îndrăgostit, aproape că nu se putea opri din creaţie; inspiraţia, inventivitatea lui coborau din fruntea palidă, brăzdată de cel putin două cute, când mai adânci, când la suprafaţă. Televizorul era deschis. Crainica, de care se îndrăgostise Pichi, avea un nume predestinat: Lia Tanciu, care activase toate celulele ascunse ale misteriosului său organ de creaţie. Pe noi doi, spunea, câteodată, Pichi, arătându-mă, cu degetul lui uscat, pe mine, apoi pe el, ca să facă, în final, o întorsătură spre ecran, pe care se părea că îl împărţeam frăţeşte, ea ne inspiră; în limbajul nostru intim, Lia înseamnă inspiraţie. Iar, când ni s-a părut, odată, că rodul inspiraţiei a fost excepţional, a făcut ce a făcut şi, pe cărările lui ascunse care îl legau de capitală, pe o misterioasă cale de acces, despre care a refuzat să ne furnizeze cel mai mărunt detaliu, a făcut să apară, pe pieptul cunoscutei crainice de la televiziune, cărei îi spuneam Lia de la Bucureşti, un pe cât de vechi, pe atât de frumos şi tot atât de valoros pandantiv; era de un vechi argint, care îşi dezvăluia, prin apele lui uşor bătute de o prea scumpă rugină, atât excepţionala lui valoare, cât şi unica lui frumuseţe.

Din unghiul de vedere al concepţiei grafice, apariţia, la Sibiu, a unei noi serii a revistei Transilvania, dacă nu a fost un triumf pe care să-l aplaude un întreg public, pentru specialişti şi cunoscători a fost un succes care s-a înscris cu litere mari în istoria, mai mult decât seculară, a presei culturale din Transilvania. Iar concepţia şi execuţia acestei dimensiuni au fost stâlpii cei mai vizibili ai acestui succes.

Colaborarea cu graficianul Vasile Pop Silaghi a continuat încă vreo câţiva ani, după cum ar putea să probeze orice colecţie integrală a revistei. La un moment dat, când încă relaţia lui cu vedeta de televiziune mergea, după cum a şi început, bine, prietenul Pichi a luat hotărârea cea mai importantă a, totuşi, scurtei sale vieţi: intervenţia chirurgicală la un reputat spital din Bucureşti. Medicii, de acolo, i-au dat şanse de 50 la sută, iar el s-a hotarât să rişte. Ne-am despărţit, la telefon, cu o zi înainte de plecarea lui spre capitală. Între timp, s-a petrecut evenimentul foarte important al naşterii fiului meu, care avea numele ales din vreme: Ionuţ, luat din una din cărţile preferate, de căpătâi, ale amândurora: Fraţii Jderi. Înainte de plecarea lui Pichi la Bucureşti, s-a consumat între Sibiu şi Cluj o foarte lungă energie telefonică: Pichi şi cu mine, una aproape normală, ca între bărbaţi; dar Pichi şi Lia păreau să nu-şi poată epuiza setea de vorbe. Ne-am despărţit cu greu de el, încât toată lumea implicată în schimbul de vorbe prin telefon s-a putut retrage în linişte şi pace. Iar pacea finală şi definitivă ne-a comunicat-o, a doua zi, medicul de gardă, puţin după miezul nopţii, când admirabilul nostru prieten şi artist a început să respire adânc şi să se îndrepte, treptat, spre liniştea finală.

Cum graficianul nostru lucra în avans, iar cea mai mare parte a graficei era pregătită pentru câteva numere înainte, ritmul regulat de apariţie a revistei nu a fost deloc perturbat. Mai mult decât atât, redacţia se înţelesese, din vreme, cu alt artist din Bucureşti, de astă dată. Noul nostru grafician fiind o doamnă, ceea ce fusese sensibilitate, aproape feminină, în ce făcuse Pichi, s-a păstrat, ca şi patina, mai accentuat lirică, a paginei de revistă.

Între timp, prin substanţa evidentă a conţinutului revistei sibiene, care continua, în acest sens, tradiţia veche a publicaţiilor literar-culturale de pe cele două versante ale Carpaţilor, noua serie a revistei Transilvania şi-a găsit locul aparte în publicistica noastră culturală.