Radu Găvan

Mă simt foarte obosit, atât psihic, cât şi fizic. Uneori mi se pare că parcă am îmbătrânit brusc – sunt morocănos, nu mă pot stăpâni, nu mai am răbdare, zilele trec greu, aştept sfârşitul săptămânii pentru a-mi petrece mai mult timp cu familia, cu băiatul şi soţia, să dorm mai mult, să mă relaxez, să mă odihnesc, pe urmă uneori se întâmplă ceva şi mă enervez şi simt că mă sufoc. Nu cred că starea asta e un rezultat neapărat al distanţării, cât mai mult o teamă faţă de ce va fi, de ce urmează. Întotdeauna a existat teama faţă de ziua de mâine, mai ales de când s-a născut băiatul meu, dar acum, cu toată această nebunie, câteodată mă striveşte. Am însă încredere că va fi bine, doar că uneori nu mă pot opri să-mi fie teamă. Am familia, am literatura de partea mea, sunt lucruri care mă ajută foarte mult şi ce e cu adevărat important e să le pot oferi tot ce am mai bun – ca om, ca scriitor.

La începutul pandemiei, acum doi ani, am reluat un proiect pornit undeva pe la sfârşitul lui 2017 şi abandonat destul de repede atunci – era prea mare şi nu aveam resursele necesare pentru a-l duce, nu aveam nici timpul, nici starea potrivită. În 2020, în decembrie, am reuşit să-l duc la bun sfârşit. E vorba despre Isus din întuneric, un roman de 500 de pagini, publicat anul trecut şi care între timp a primit chiar premiul revistei Apostrof. A fost o şansă şi sunt mulţumit, mândru că am reuşit să o folosesc în cel mai bun fel posibil, să transform ceva care ar fi putut fi groaznic în ceva bun, în artă, să rămân cu ceva bun. Tot procesul acesta al scrisului a funcţionat ca un scut, mi-a dat ocazia să trăiesc într-o altă lume, o lume mare şi interesantă, fără să o părăsesc cu adevărat pe cea de aici. A fost o experienţă pe care nu o voi uita niciodată.

Cum spuneam şi mai sus, izolarea a fost cel mai bun lucru pentru scrisul meu, dar eu aşa funcţionez oricum, nu pentru că scriitorii ar fi neapărat nişte introvertiţi, ci pur şi simplu pentru că aşa sunt eu, aşa am fost de când mă ştiu – de multe ori mă simt mai bine când sunt singur. Asta nu înseamnă că sunt vreun sălbatic care zbiară şi azvârle cu pietre când vede alţi oameni, deşi uneori îmi vine s-o fac. Am nevoie de socializare, doar că nu chiar aşa de mult. Nu mă bag în sufletul oamenilor, nu prea vorbesc despre mine dacă nu sunt întrebat, nu postez pe reţelele de socializare chestii care să nu aibă legătură cu scrisul sau, mai rar, cu muzica. Nu-mi place să-mi expun viaţa, intimitatea, dar asta nu înseamnă că îi condamn în vreun fel pe cei care o fac, nici n-aş avea dreptul – e treaba lor, dacă asta îi ajută să se simtă mai bine, e minunat, eu unul nu simt nevoia să o fac. Am însă mare nevoie de momentele mele de singurătate. Un lucru mi-e clar: dintre toate evenimentele la care am participat anul trecut (şi nu au fost puţine), cele mai emoţionante, cele mai pline de însemnătate, au fost cele la care m-am întâlnit cu oameni în carne şi oase, nu dincolo de un ecran. Să priveşti pe cineva în ochi, să-i vorbeşti şi să-ţi vorbească, asta e viaţa, e o conexiune pe care online-ul nu o va putea reda vreodată.