Leo Butnaru

1. Mă tem că încă nu e o perioadă de relaxare… confortabilă. Mai e până lumea ar reveni la normalitate. Însă în plăpândele, încurajatoarele impulsuri de optimism încerc să-mi organizez adecvat emoţiile şi observaţiile, achiziţiile şi pierderile sufleteşti, cuvintele şi tăcerile. Pentru ieşirea din situaţii şi complicaţii speciale, constrângătoare, e nevoie să pot (re)crea o stare de spirit pe potrivă, adecvată, dar mai ales operativă, posibil chiar creativă, din ce răzbat(e) din exterior, din lume, către mine şi din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Lume deja pregătită, parcă, pentru o mai mare libertate de interacţiune. În speranţa că în această primăvară deja coroanele caişilor înfloriţi nu ne vor mai părea măşti antivirus…

Concomitent, din păcate, din exterior spre noi vin semnale, ba chiar atacuri psihologice brutale, pornite de la starea de fapt că, în pandemie, industriile de război, a Rusiei şi a SUA, au cam staţionat, nu au câştigat. Însă au nevoie de turaţii, de… abnegaţii! Astfel că Rusia arde mii de tone de muniţii, distruge tehnică, echipament în aplicaţii militare, în urma căror industria ei de război primeşte noi comenzi, e pe rol! SUA îi oferă Ucrainei sute, mii de tone de muniţii, echipament, apoi aduce trupe în Europa – deci şi industria ei de război are de lucru, se relansează. Iar lumea, biata, o dă în pronosticuri, tremură de spaimă. Pe când, de fapt, e afacerea industriilor militare, pe care Putin şi Biden trebuie să le asigure cu noi comenzi, să le ofere alte miliarde de dolari şi ruble. Pentru că sunt îndatoraţi faţă de generalii, mareşalii, magnaţii din respectivele industrii, care i-au susţinut în scrutine. E ticăloşie cam generalizată, instituţionalizată!

În consecinţă, se înteţeşte, se răspândeşte tot mai mult agonia din cauza unui posibil război. Un general tremurici de fund şi o plăcere masochistă de a se da cu părerea despre Biden şi Putin. Oameni buni, dar veniţi-vă în fire şi căutaţi-vă de treabă! Oricât de nebun ar fi unul sau altul, el nu poate să nu înţeleagă că declanşarea unui război, azi, îi pune în pericol dezastruos, de dispariţie, şi propria ţară, propriul popor. Am impresia că e vorba de doi încleştaţi de marasm politic, unul aproape senil, al doilea mai tânăr, dar pe potriva celui dintâi, care, din neavând ce face, se răţoiesc unul la altul. Iar românul, frate cu panica, intră în joc şi în pălăvrăgeală non-stop. Grotesc şi lipsit de demnitate! Prin urmare, e necesar să ne recăpătăm şi să ne păstrăm echilibrul psihologic, sufletesc. Să ne urmăm calea firească a existenţei, muncii, creaţiei.

2. M-a stimulat altfel, parcă, în încrâncenarea de a nu abandona, de a nu renunţa, de a nu dispera. Până la carantina cu diversele ei oprelişti, fiecare dintre noi avea deja un mod curent şi, în oarece măsură, posibil eficient, de a colabora cu presa culturală, literară, cu editurile. Mi-am pus în aplicare planurile schiţate din timp, de traduceri, să zicem. Pe de altă parte (a orizontului!), ca şi colegii noştri, am şi ratat întâlniri, simpozioane, lansări de carte, deplasări, chiar peste mări şi ţări (atâtea jurnale de călătorii au rămas nescrise!).

Bineînţeles, fără apanajele şi ritmurile existenţiale fireşti, deci şi de activitate, caracteristice unor existenţe umane normale, vieţile noastre sunt oarecum altfel decât puteau fi. Pandemia e o carenţă gravă, ce reduce omul, societatea la semi-existenţă. Ea „umblă“ la firea, la caracterul oamenilor. Pe unii făcându-i ceva mai sentimentali, mai buni, mai generoşi, pe alţii – mai aspri la suflet. Pe unii îi mobilizează, le ridică tonusul existenţial, pe alţii îi dă în indiferentism.

Ca şi unele râuri, vieţile anumitor oameni au ajuns să aibă şi „braţe moarte“, părăsite de seve, de ape, în care nu au mai ajuns răsfirările de unde şi, poate, odată cu ele, peştişorul de aur. Iar barometrul autosupravegherii ne-a arătat, din vreme în vreme, cât de nefricoşi, rezistenţi şi inventivi suntem, dacă suntem, în faţa ameninţărilor, când aflăm că un prieten, un coleg, o bună cunoştinţă s-au călătorit spre Câmpiile Elizee. Pe care i-am văzut, de rămas bun, doar prin gemuleţul sicriului pecetluit. A trebuit să înţelegem şi să acceptăm (ce alta am fi făcut?) că suntem vulnerabili până la neputinţă în generala sau… personala pande-mie, pande-ţie, pande-lui… Etc., aşijderea şi la plural… Pentru că ar fi doar un pas, un întins de mână, alteori şi mai puţin, de la pandemie – la pandalie.

Şi poate că inspiraţia şi-a cam diminuat… raţia. (Cine şi cum ar putea-o măsura, ca intensitate, fie în zile propice, fie în derute şi tristeţi?!) În claustrare, nu prea înaripare. De inspiraţie. Unde e mască şi zăvor, nu e prea putinţă de zbor. Al inspiraţiei. Când libertatea e stingherită, e raţie, altfel eşti vizitat de muze, de inspiraţie. De la pandemie se cam face sumbru în imaginaţie, în fantezie. Creatoare. În consecinţă, claustrarea pretinde reacomodare, reorganizare, poate chiar reorientare de sine. Şi destine. Mai multă lume şi-a procurat calculator, iPhone, s-a conectat la internet. Şi ceva mai multă singurătate. Unii pământeni s-au retras şi mai mult în propria fire sau au învăţat să tacă. Alţii au învăţat limbi străine şi s-au răspândi prin mahalalele facebookului, sporovăind, enervându-se unii pe alţii.

Iar eu, înainte de toate, mă gândesc la cei care s-au apropiat de literatură – proză, poezie, având lecturi mai variate, mai pe aşezate. Mă gândesc la cei care au devenit mai sensibili, mai inteligenţi. Cu spiritul mai sănătos. Pentru că, în pandemie, nu s-ar fi putut să nu se înmulţească numărul lor.

3. De fapt, la orice vârstă de creaţie s-ar afla scriitorul, resorturile artistice care îi declanşează un subiect, o metaforă, un simplu adagiu (ca literatură… la minut, sau chiar literatură… la clipă!), sunt surprinzătoare, ca şi cum neaşteptate. Iar claustrarea ţi se insinuează în destin dihotomic – şi devastator, şi creator. Uneori creezi ceva chiar despre acest mod de devastare, de dezamăgire, de cvasi-pustiire. Inclusiv despre modul conştiinţei şi subliminalului tău de a se împotrivi neplăcerilor sau poate chiar nenorocirilor, oarecum şi mutilatoare de existenţă ce fusese, ca ieri, ca acum doi ani, parcă firească, ce-şi urma un curs cât de cât previzibil.