Ştefan Borbély

Sfârşitul pandemiei?

1-2-3. Sub aspect psihic şi intelectual, cei doi ani de pandemie nu m-au afectat prea mult, dar nu pot estima efectul de durată lăsat în organism de cele trei vaccinuri. Un foarte bun prieten a făcut subit tromboză, reticenţa autorităţilor de a discuta efectele colaterale părându-mi-se a fi, încă de la început, îndeajuns de suspectă. Voluptatea lugubră cu care doctorii rosteau cuvântul „comorbidităţi“ poate fi cu greu uitată, exploatarea imagistică, spectaculară a epidemiei constituind al doilea aspect şocant care merită să fie amintit, pe lângă sarabanda de hotărâri şi interdicţii a căror bază juridică nu o ştie nimeni. Cam peste tot în lume, guvernele în exerciţiu au fost dublate de organisme decizionale de urgenţă, care au condus discreţionar şi autocratic timp de peste doi ani, fără ca legitimitatea lor să fi fost contestată. Aici se va juca, am impresia, marele meci al viitorului apropiat, când pandemia se va stinge şi când vor intra în arenă juriştii, cu consecinţe dureroase pentru unii. Lumea vrea explicaţii şi, mai ales, răzbunare, locul măştilor urmând să fie luat de tribunale şi cătuşe.

Apucasem să mă pensionez înainte de pandemie, ceea ce înseamnă că am fost scutit de servituţile instituţionale ale „managementului ad hoc de criză“. De regulă, instituţiile noastre reacţionează la stimulii periclitanţi prin suprabirocratizare, adică prin acreditarea faptului că existenţa pe hârtie e mai relevantă decât viaţa reală. S-a întâmplat şi acum la fel, colegii din preuniversitar şi universitar fiind cocârjaţi de-a dreptul de cerinţe birocratice din ce în ce mai absurde. Cu siguranţă, dispunem de o pandemie frumos strunjită din pix şi tastatură prin cancelarii şi birouri, anxietăţile oamenilor şi grijile lor de zi cu zi fiind premeditat ocolite. Poate că pentru studenţi – mi-a spus odată îndeajuns şi şocant o secretară –, profesorii reprezintă un stimulent şi o sursă de informaţii, dar pentru mine ei nu sunt decât „itemii“ unui tabel cu rubrici multe. Statistica a fost şi turul de forţă al medicilor din pandemie, preocupaţi mai mult de cifre decât de durere sau de suferinţă. Pentru ei, au existat doar două categorii de oameni, cei afectaţi de virus şi cei care n-au apucat încă să fie. Societatea e un spital: unii au intrat, ceilalţi aşteaptă la uşă.

Generaţia mea s-a dezvoltat, de bine, de rău, într-o epistemă a individualismului. Opozitiv la început, faţă de coerciţiile impuse de ceauşism, şi constructiv ulterior, după Decembrie ‘89. Am considerat dintotdeauna că istoria a fost generoasă cu noi, ferindu-ne de o experienţă colectivă traumatizantă, dar n-am crezut că ea ne va fi adusă în prag, că ne va fi livrată. Virusul SARS-CoV-2 a fost gestionat ca o strategie socio-politică de abrutizare, cu scopul de a se genera un şoc planetar de nivelare. Stilistic, el aparţine unei texturi post-foucauldiene, prin intermediul căreia statul disciplinar îşi ia revanşa în faţa individualităţii care i s-a sustras timp de mai multe decenii, pe simplul motiv că libertatea e mai presus de subordonare. Nu întâmplător, s-a revenit la marxism ca ideologie planetară dominantă şi am ajuns să-i suspectăm pe cei victorioşi, identificându-ne, prin Cancel Culture. cu cei care se victimizează. Va veni, cum spunea Nietzsche, o eră a resentimentului şi a celor care găsesc o voluptate din a nu reacţiona nicicum, stând, cuminţi şi impersonal în ograda proprie, cu masca obedienţei pe figură. Cu totul paradoxal, un şoc a cărui sintaxă a fost globală ne-a întors la servitutea valorilor rasiale, ceea ce înseamnă că iraţionalul se va dovedi a fi, pe termen scurt, mai relevant decât impulsul de emancipare sau verticalizarea.

Intuind, chiar de la început, toate aceste atrocităţi premeditate, am reacţionat la provocările ultimilor doi ani în mod lucid şi detaşat, în marja de funcţionare a unor opţiuni adversative. Ne-am plimbat regulat, condamnaţi cu ură de priviri circumspecte, ascunse pe după ziduri şi draperii. Am ieşit la sport, am scos câteva cărţi (nu le-a citit nimeni…) şi am ridicat eşafodajul unor proiecte editoriale viitoare, care vor avea, probabil, aceeaşi soartă. Am plecat în străinătate, aşa cum facem de obicei, am participat la reuniuni ştiinţifice şi ne-am îmbrăcat îngrijit, chiar şi atunci când ieşirea însemna doar o fugă scurtă până la magazinul din colţul străzii. Am primit prieteni şi le-am întors vizita, făcând totul în aşa fel încât să nu ne conformăm presiunii nivelatoare din jur. Am avut parte, desigur, şi de admonestări îngrijorate şi n-am fost lipsiţi de inerentele uşi închise, unele aparţinându-le chiar rudelor, ceea ce ne-a dus, în final, la bilanţul câtorva – nu multor – reticenţe tactice pe viitor, dar şi la satisfacţia de a nu ne fi lăsat înfrânţi şi la cea a refuzului de a ne fi transformat în fiinţe manipulabile, isterizate.

Am diagnosticat, cred, în mod corect ceea ce ni se întâmplă şi ceea ce va urma, deşi ecuaţia, pe ansamblu, doar reconfortantă nu pare să fie. Oamenii au fost atât de abuzaţi în pandemie, încât socializarea controlată care li s-a indus nu se putea solda decât cu un deznodământ de tip cazon, întrucât aceasta e singura soluţie prin intermediul căreia statul se pune la adăpost din faţa revoltei populare pe care ar putea-o declanşa euforia renunţării la restricţii. În lipsă de alte bătălii folositoare, fitilul a fost mutat în Ucraina, unde se va reveni la psihoza deja verificată a „războiului rece“, cu un potenţial de acomodare de câteva decenii. Le va furniza o ideologie de manual şi celor care nu dispun pe moment de una şi le va hrăni orgoliul celor pentru care uniforma reprezintă unicul remediu la anarhie. Wilhelm Reich avea dreptate în celebra sa carte din 1938: cele mai mari dezastre din istorie n-au fost produse de societăţile dezlânate sau imprevizibile, ci de cele prea bine organizate. Globalismul de mai ieri a fost unul îngăduitor şi lax; cel pandemic de acum soseşte cu restricţii.

În consecinţă, efectul cel mai persistent al experienţei prin care am trecut va fi nu unul de tip medical, ci unul socio-politic. Nu ştiu dacă s-a observat, dar stilistica antropologică a pandemiei a fost abordată de majoritatea guvernelor în parametrii crizei sacrificiale descrise de către René Girard. S-a desemnat, chiar de la început, câte un virtual ţap ispăşitor (dr. Anthony Fauci în America, dr. Raed Arafat la noi sau dr. Christian Drosten în Germania etc.), care va fi aruncat mulţimii atunci când instinctul de autoconservare al regimurilor politice îi va actualiza necesitatea. Nicicând, ca în aceşti doi ani din urmă, politicienii lumii n-au minţit atât de mult, atât de generalizat şi atât de strategic uniform. Pandemia a căscat o prăpastie de netrecut între ei şi marea masă, baricadându-i pe cei dintâi în spatele unor ziduri inexpugnabile, în timp ce mulţimea a ocupat strada, cele două având un singur lucru în comun, şi anume că nu se vor întâlni niciodată.

Urmează câţiva ani buni de retorici socio-politice sterile, în care puterea le va aparţine nu celor care se aleg, ci celor care dispun de suficienţi bani ca să-şi cumpere protecţia. Deloc întâmplător, nici n-a slăbit bine pandemia că Bill Gates s-a şi grăbit să scoată o carte despre cum să scapi de pandemiile viitoare. Miezul tautologiei e străveziu: nu calmul de după furtună ne aşteaptă, ci o serializare atent orchestrată a acesteia din urmă.