VLADIMIR TISMĂNEANU, PROMISIUNEA ANTIFASCISTĂ A EŞUAT LA MOSCOVA

Cazul Războiului Civil Spaniol rămâne paradigmatic pentru întreaga istorie a antifascismului. François Furet a oferit o excelentă caracterizare a denaturării regretabile care a dat naştere acestei tradiţii:

„Antifascismul comunist a avut două feţe, niciuna dintre ele nefiind democratică; prima faţă, aceea a solidarităţii, şi care a înnobilat atât de mulţi soldaţi, a disimulat permanent preocuparea pentru putere şi confiscarea libertăţii“.

Pentru mare parte din existenţa sa, antifascismul a funcţionat pe principiul potrivit căruia coeziunea trebuia apărată indiferent de costuri, chiar dacă aceasta însemna, spre a-l parafraza pe Francis Ponge, eliminarea unei părţi din întregul lucrurilor (expresia iniţială este „le parti pris des choses“). În cuvintele lui Furet, „la ora Marii Terori, bolşevismul s-a reinventat ca libertate în virtutea unei negaţii“ (François Furet, Trecutul unei iluzii).

După aceea, antifascismul a fost pus în situaţia de a se dovedi mereu a fi o simplă retorică a democraţiei şi libertăţii. A nutrit „neadevăruri existenţiale“, pe care a eşuat mereu să le abordeze din cauza dedicării neabătute faţă de esenţa ideologică comunistă (adică sovietică). Antifascismul s-a ales de aceea cu o ambivalenţă psihică: „A circumscris satrapii totalitari ai Europei de Est, cât şi universul politic al stângii vest-europene, din 1945 şi până târziu în anii 1970“ (Anson Rabinbach). Susţinătorii săi (şi azi, supravieţuitorii săi) au îmbrăţişat pretenţia supremă a inocenţei utopiei socialiste în completă indiferenţă faţă de criminalitatea utopiei aflată la putere. Acest monopol antifascist asupra trecutului „a afectat trecutul însuşi“ (Dan Diner).

Promisiunea antifascistă a eşuat din cauza legăturii sale ombilicale cu centrul moscovit. De aceea, este greu a fi de acord cu istoricul Geoff Eley, care declara că perioada de unitate antifascistă 1943-47 a fost înfrântă din cauza „tensiunilor intensificate între Uniunea Sovietică şi Statele Unite… Şi cum Stalin a târât partidele comuniste înapoi în limbajul sovietelor şi dictaturii proletariatului, această re-canonizare a parlamentarismului a devenit reper-cheie al diviziunilor din cadrul stângii“.

A eşuat din pricina adevăratei naturi a partidelor comuniste şi liderului lor, Partidul Comunist al lui Stalin (PCUS). A eşuat pentru că a achiesat la aceeaşi lege a tăcerii, cea pe care a girat-o în timpul Marii Terori relativ la ofensiva jdanovistă şi la deja completa sovietizare a unor ţări din Europa de Est (spre exemplu, lagărele de exterminare şi execuţiile în masă din Bulgaria, între 1944 şi 1947).

Jdanovismul nu ar trebui redus la „doctrina celor două lagăre“, desluşită de primul adjunct al lui Stalin în septembrie 1947, cu prilejul conferinţei de înfiinţare a Biroului de Informaţii al Partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform).

Când ne referim la perioada Jdanov (zhdanovshchina), ne gândim la dezbaterea din jurul oficialei Istorii a Filosofiei Vest-Europene a filosofului Georgi Aleksandrov şi la condamnarea Annei Ahmatova (defăimată ca şi cum ar fi fost mânată de „o dorinţă mistică, aproape de natură sexuală, pentru vechile vremuri bune ale Ecaterinei“) şi a lui Mihail Zoşcenko.

Aceste momente-cheie ale consecinţelor imediate ale celui de-Al Doilea Război Mondial au declanşat în URSS (şi implicit în sovietizatele ţări-satelit) un nou val de isterie teroristă sub înfăţişarea anticosmopolitismului şi remobilizării ideologice. Asemenea dinamici locale au premers începerii Războiului Rece.

De asemenea, nu ar trebui uitate executarea şi încarcerarea a milioane de cetăţeni sovietici dispersaţi pe tot cuprinsul Reich-ului Hitler (acei POWs – prizonieri de război, indivizi folosiţi ca forţă de muncă de către nazişti, sau deţinuţi ai lagărelor de concentrare) odată ce au fost repatriaţi forţat de către Aliaţi, în URSS.

Uniunea Sovietică postbelică a fost antiteza libertăţii şi democraţiei; a fost, într-adevăr, o „lume construită pe sclavie“. După parcurgerea datelor existente, Timothy Snyder conchide că „n-au existat niciodată mai mulţi cetăţeni sovietici în Gulag precum în anii de după război; într-adevăr, numărul cetăţenilor sovietici în lagăre şi aşezăminte speciale a crescut anual din 1945 şi până la moartea lui Stalin“ (Timothy Snyder, Tărâmul morţii).

Cu un asemenea sistem ca vârf de lance al mişcării antifasciste, nu exista nicio şansă pentru vreo renaştere a Stângii. Dar, după înfrângerea lui Hitler, antifascismul a fost fortificat ca voinţă politizată, hrănindu-se din propria-i infatuare, crezând orbeşte într-un activism frenetic. Şi astfel, nu a făcut decât să adâncească o pre-existentă fascinaţie pentru „Marele Experiment“ al lui Stalin. În acest context, după cum remarca Sydney Hook, „integritatea intelectuală a devenit prima victimă a entuziasmului politic“ (citat de Alexander Bloom în Prodigal Sons).