RODICA MARIAN, CUBLEŞAN DESPRE EMINESCU

Constantin Cubleşan este un scriitor aparte, remarcabil prin tenacitate şi ritm, prin atenţie susţinută la fenomenele literare; în mod deosebit, timp de trei decenii, această preocupare s-a concentrat pe complexele probleme ale eminescologiei. Profilul său scriitoricesc se întregeşte ca o personalitate complexă, polivalentă, creator autentic şi prolific mai ales în critică şi istorie literară, dar şi cu o remarcabilă creaţie în proză, dramaturgie, poezie. Domeniul predilect, implicat şi în calitatea de profesor universitar, ilustrat de nenumăratele cronici şi numeroase cărţi – este critica de întâmpinare, implicând literatura comparată. Specificul contribuţiei sale din perspectiva criticii româneşti actuale în eminescologie se configurează marcant pe un dublu plan; unul ar fi cel ilustrat de douăsprezece volume consacrate „comentariului exegezei eminescologiei de azi“, care se înscriu pe traiectul înfăţişării fidele a diversităţii demersurilor cercetătorilor care vizează universul lui Eminescu, în temeiul asumat al mijlocirii unei întâlniri de gradul doi cu creaţia celui glorificat sau atacat, dar încă „provocator prin profunzimea şi bogăţia ideatică…, ce ni se relevă“. Cei aproximativ 300 de autori (titluri noi sau reeditări) presupun un volum de informaţie uriaş, cu atît mai preţios cu cât sunt selectate în această bibliotecă studiile ştiinţifice ori analitice serioase, care nici nu sunt la îndemâna oricui, din cauza haosului din ultimele decenii privitor la difuzarea cărţii. Pentru eminescologi, aceste volume sunt repere ale receptării critice, sintetizând un fel de fişier cu prioritatea posibilelor noutăţi ale exegezei ori ale mijloacelor de analiză, iar pentru autor ele ar putea sluji ca orientare, credea Constantin Cubleşan în anul 2000, „pentru o încercare mai ambiţioasă, anume aceea de a continua panorama criticii eminesciane, din punctul de unde a lăsat-o D. Popovici“.

Al doilea nivel al contribuţiei lui Constantin Cubleşan la eminescologie este mai accentuat personal, cuprinzând cercetări proprii incluse în volumele Luceafărul şi alte comentarii eminesciene (1998), Cezara (2002) şi Ciclul schillerian (2006) şi, mai recent, în Mihai Eminescu. Lecturi analitice (2018). În cele ce urmează, mă voi axa pe această culegere de studii, care începe cu un eseu în fragmente, constituit din „scurtele cuvinte de introducere“ la cele zece volume anterioare de comentarii ale exegezelor eminescologiei actuale, eseu pe care-l consider necesar şi oportun în ideile ce vizează ansamblul cercetării eminescologice. Din cuprinsul volumului ţin să amintesc ca interesante şi care aduc corecturi notabile de istorie literară capitolul despre debutul cernăuţean sau cel consacrat recitirii poeziei Din străinătate, ca şi cel intitulat Portret de tinereţe ori cel atât de incitant şi de revelator cu subiectul Complexul „Grama“ şi complexul „Dilema“.

De asemenea, cu deosebire substanţial este capitolul Ciclul schillerian, în care impresionează documentarea aproape exhaustivă, referinţele bogate privind receptarea în epocă şi după a operei eminesciene şi a traducerilor măiestre, a ediţiilor numeroase cu avatarurile lor. De subliniat sunt nu numai anumite noi elemente de cadrare şi datare, unele coordonate ideatice puse în relief pentru prima dată, cât o idee crucială, care după părerea mea este de mare importanţă pentru creaţia eminesciană, probând „intenţionalitatea unei structuri unitare a operei, gîndită anume“. Tânărul Eminescu este pus în valoare prin afinităţile sale cu atitudinile patriotice şi militante ale textelor poetice traduse din Schiller, mai mult, opţiunea poetului român pentru autorii traduşi era marcată de „o certă altitudine lirică“, articulând în versul românesc o „meditaţie cu implicaţii de ordin filosofic“. Fructificând unele observaţii ale altor interpreţi, Constantin Cubleşan conduce analiza spre relevarea unităţii operei eminesciene, în străfundurile căreia trebuie să găsim, încă de la începuturile poetice, „semnul evident al nevoii de abordare a unor motive filosofice profunde“. Ceea ce îmi apare drept chintesenţa convingătoare a analizei sale, la care autorul acestor lecturi va reveni pe alte diferite planuri şi perspective. „Dovada că Eminescu îşi structura conştient [eu aş adăuga şi inconştient] opera pe un sistem ideatic“ este lista de titluri din 1870 în care „traducerile, în fapt adaptările după autori străini, sunt tratate, încorporate, asumate propriei opere, în sumarul acestui prin volum proiectat într-o viziune de ansamblu, unitară ideatic“. Totodată, în acest temeinic capitol se impune să mai evidenţiez bogata dezbatere din jurul poeziei Speranţa, considerată a fi mai mult o imitaţie liberă decât o traducere, o influenţă primită de Eminescu, poezie receptată ca o prelucrare a unor motive ori structuri lirice, când ca o creaţie deplină, eventual inspirată din modelul schillerian.

Capitolul Publicistul. Început de an 1882 este o demonstraţie a lui Constantin Cubleşan care pledează cu elocvenţă, „în favoarea unei gândiri filosofice sistematice, în cadrele căreia trebuie receptată, înţeleasă şi judecată întreaga sa operă – poetică, dramatică, epică şi publicistică – într-un tot organic“. Exemplificările publicistice sunt irefutabile, puse excelent în valoare. La fel de seducător şi poate mai consistent este capitolul Cezara. Incursiuni în proza literară, din care voi cita ce cred eu că este esenţial. Aici ideea crucială citată mai sus se nuanţează în sensul analitic al aprofundării gândirii filosofice o dată cu nuvela din 1872, Sărmanul Dionis. A fost, de altfel, o perioadă de creaţie febrilă atît în proză, cât şi în poezie, a cristalizării sistemului filosofic, gândit poetic „atotcuprinzător şi explicativ al firii, fără a ambiţiona să-l dezvolte în structuri teoretice“ şi acesta „stă ca o osatură fundamentală a întregii sale creaţii“. Notez în această ordine de idei sublinierea autorului privind începutul nuvelei ca o tentativă teoretică a cunoaşterii cosmosului prin cunoaşterea de sine, a rostului omului în univers, a genezei acestuia, a naturii şi menirii Creatorului, o idee „obsedantă în opera lui Eminescu“. Constantin Cubleşan arată că obsesia se va desăvârşi peste un deceniu în Luceafărul ca şi în Rugăciunea unui dac sau Scrisoarea I. Sublimarea relaţiei etern-efemer în marele poem, în sensul existenţialităţii, trece prin acceptarea „realităţii imaterialităţii existenţiale“, care îmi pare alt nume pentru ceea ce eu numeam în variantele Luceafărului increatul nefiinţei, precum, tot în varianta genuină, unitatea lumii create apărea sub înfăţişarea Sfântului Un, aşa cum este descris singur zeul… nainte de-a fi zeii din Rugăciunea… În credinţa mea, aceste din urmă elemente provin din influenţele filosofiilor brahmanice, care excelau în glorificarea unităţii iniţiale creaţiei (pentru Scrisoarea I sursa e demult acceptată).

O relaţie la fel de interesantă, dar privind alte componente, stabileşte Constantin Cubleşan între nuvela Cezara şi Luceafărul, precum constant procedează cu toată proza şi cu toate creaţiile eminesciene care prezintă un suport filosofic comun sau la care poate identifica referinţe relaţionale. Astfel, îmi pare fructuoasă şi deschizătoare de orizonturi ale semnificaţiei profunde a poemului afirmaţia că „factologia din Cezara este una oarecum pregătitoare înţelegerii sensurilor ideaticii cosmologice din Luceafărul“. Întoarcerea în paradis a lui Ieronim împreună cu Cezara este purificare prin iubire, reconstituire a echilibrului ideal al firii. „Este ceea ce lui Hyperion i se refuză, în sens invers, pentru că el se află pe o altă orbită a existenţei cosmice“, dar cunoaşterea lor are un drum aproape identic. Regăsesc aici acea comuniune de experienţă existenţială despre care scria şi Irina Petraş, cu alte argumente, între cei doi mari eroi ai Legendei Luceafărului. Deosebirile şi similitudinile sunt apoi decantate cu grijă, asociaţiile şi opoziţiile fiind la fel de elocvente. Lecturile analitice ale lui Constantin Cubleşan sunt rodul unui profesionalism de o ţinută elevată şi de o exemplară probitate a cercetării, expresia lor nu are nimic de a face cu stilul arid al unor istorii literare, dimpotrivă, cursivitatea este adesea plastică, exemplară în flexibilitate, care se armonizează cu precizia şi echilibrul argumentării, cu demonstraţia uneori avântată a ideilor de forţă care conturează ansamblul creaţiei eminesciene.