CONSTANTIN CUBLEŞAN, CĂLĂTOR PRIN LUME

În prima generaţie a Echinoxului (revista fondată în 1968), acest fenomen literar/cultural pe care l-a produs studenţimea clujeană şi al cărui spirit liber de orice constrângeri ideologice s-a perpetuat în timp, din generaţie în generaţie, până azi, dând nu puţine nume importante de scriitori, fiecare impunându-şi însă personalitatea aparte, dincolo de fraternitatea camaraderească ce-i uneşte, Dinu Flămând este fără îndoială una din figurile sale emblematice (alături de Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Ion Vartic ş.a.).

Poet de anvergură, pasionat de marea literatură a lumii, s-a afirmat şi ca un excelent traducător al poeţilor clasici dar, mai ales, al celor contemporani (Fernando Pessoa, Vinicius de Moraes, Pablo Neruda, Jean-Pierre Siméon, Umberto Saba, César Vallejo şi numeroşi alţii), având conştiinţa utilităţii demersului său („de presupus că viaţa mea foloseşte“), cunoscător a câtorva limbi de largă circulaţie universală (franceza, spaniola, italiana), fapt ce i-a permis peregrinarea pe meridianele lumii cu de­zinvoltură şi, nu mai puţin, cu dorinţa ferventă de a cunoaşte în intimitate modul şi modelul de viaţă/cultural de pretutindeni. Cel mai recent volum al său de poeme, Om cu vâslă pe umăr (Bucureşti: Tracus Arte, 2020), este rodul tocmai al acestor descinderi, mai puţin turistice şi mai mult iniţiatice, cu popasuri lirice în Atena, Paris, Viena, Lisabona, Ciudad de Mexico, Ulm, Moscova, Novosibirsk etc., dar şi în ţară: Sibiu, Răşinari, Constanţa, Bucureşti, Braşov etc. De fiecare dată inspirat de atmosfera emoţională a fiecăreia din localităţile acestea, în parte, notează impresii, meditaţii, reflecţii, în poeme uneori discursive, alteori sub forma unor notaţii fugare, de fiecare dată cu un pronunţat aspect coloristic, nu neapărat peisagistic, cât mai ales livresc. În acest context, cată a-şi defini personalitatea: „Mi se spune că trec deseori pe lângă/ ceea ce altora li se pare esenţial/ sau măreţ sau demn de a fi trăit, fără să am/ curiozităţi şi mari invidii sau teama că pierd ceva.// Eu nu-mi bat capul să ştiu ce-i metafizica/ fiind ceva ce nu îmi lipseşte./ Tot ce ştiu este că încă nu am murit.// Pentru mine e important, deşi nu-mi dau seama/ cum o scot la capăt, fiindcă deseori nu e simplu/ să înţeleg această viaţă pe care n-o înţeleg.// Dacă e ceva de înţeles, eu deleg/ pe oricine altcineva să vorbească în locul meu/ despre viaţa în care stau fără să mă întreb/ ce-i cu ea sau cine sunt eu în ea“ (Explicaţia lui Esteves).

Pentru fiecare din aceste localităţi, popasuri sentimentale, are meditaţii ce vor a surprinde, şi chiar surprind, esenţa trăirilor dramatice, de obicei, ale omenirii, din timpul şi din prezenţa lor istorică. Aşa bunăoară contemplând relicvele oraşului Pompei, acoperit de lava Vezuviului: „Teribile trebuie să fi fost momente de apoi/ când unii «de frica morţii îşi chemau moartea»,/ căci în Vezuviul care stătuse până atunci/ cuminte în peisaj, se trezise o fiară/ şi a pârjolit în aer cântecul păsărilor,/ iar peste pământ şi-a trimis ninsoarea fierbinte/ cimentată apoi ca eternitatea“ (Graffiti). Sau, la Viena, revelând cu anume sarcasm perspectiva istorică a dăinuirii integrării propriilor ţinuturi transilvane: „Mă dusei să îl salut pe Brueghel (…) prin luxosul muzeu vienez (…) dar m-am încurcat în sensul de vizită şi am dat/ peste Maria Tereza tronând îndoliată în acea/ pietas austriaca/ adică dându-şi silinţa sub straturile ei/ de dantelă neagră să pară tristă/ după moartea sub-soţului/ fost şi sub-împărat al acelui/ Sfânt Germanic şi fost Latin Imperiu/ cu anexe prin Transilvania, ba chiar/ mai târziu până şi-n Bucovina.// Iar în compoziţia dezolării imperiale/ o singură pată de culoare-şi îngăduise/ pictorul curţii – semn că doar simbolul/ acelei îndrăgite grădini îi mai putea/ alina acestei Bunici a Europei amărăciunea (…) Ce să văd:/ ea stătea cu picioarele chiar pe Transilvania/ MEA/ devenită provincie-covor/ călcată cu o prestanţă bovină./ Cum dracu să-i spui să îşi ia picioarele/ de acolo?“ (Covorul împărătesei).

Dinu Flămând e un subtil comentator al evenimentelor/idei ale antichităţii (vezi poemul dramatic susţinut în maniera tragediilor greceşti, După sosire) şi ironic, polemic la adresa deprinderilor fetişe ale actualităţii: „Fiul meu citeşte din Dostoievski. Îl descopăr fiindcă un filozof/ de internet difuzează lecţii de jur împrejurul globului./ N-am nimic împotrivă, deşi, retrograd cum sunt,/ mi-ar părea bine să îi îndemne să citească/ texte întregi. Are grijă să le mai fragmenteze (…) E bine că torturaţii Karamazovi sunt scoşi pe net/ şi devin un scandal mondial la rubrica people“ (Dostoievski).

Între două escale pe meridianele globului, plasează câte o poezie de meditaţie asupra trecerii timpului, asupra zădărniciei vieţii etc., cultivând un accentuat verb evocator, biografia sa, biografia trecutului său într-o societate marcată de drame vitale, devenind ea însăşi un bun prilej de a comenta liric dileme ale existenţialităţii, cu angajamente, cu atitudini esenţiale: „Pe vremea când furia mea era chiar revolta mea/ şi nu purta podoaba de bal a tinereţii mele,/ probabil că viaţa mea chiar era viaţa mea,/ deşi mai nimic bun nu era în ea.// Dileme ale adolescenţei mele de nimeni luate în seamă,/ când pâinea trebuia coaptă zilnic/ dacă aveai făină de pâine,/ iar mai mult decât azi deloc nu fusese ieri, pentru toţi,/ şi nu avea cum să fie mâine.// Mijea tinereţea mea ca o floare de putregai.// Şi plângeam pe ascuns în fundul grădinii/ descoperind fericirea auto-compasiunii;/ miracol al luminoasei mele candori, ce n-aş da/ să mai fiu atât de bogat în nefericire…“ (Pe vremea când).

O melancolie duioasă învie imagini ale vieţii la ţară, în imagini nu neapărat bucolice cât realiste, caligrafiate cu eleganţă descriptivistă, de un realism frust, voit neaoşist: „Pe la nouă dimineaţa luam furca pe umăr şi cu somnul/ încă ascuns prin cotloanele mormăielii mele/ de voie de nevoie porneam pieptiş spre poiana ce abia/ se zărea departe sub creasta muntelui unde tata/ încă de la crăpatul zilei începuse tăiatul ierbii;/ câteva zeci de brazde bine aliniate aşteptau / să fie împrăştiate de mine după ce roua/ devenise abur printre mesteceni// încă eram prea firav pentru coasă dar cu toată frica/ de vreun şarpe ascuns sub iarbă/ trebuia să întind la soare acele şiruri/ din care exploda în văzduh un fel de umed/ miros verde“ (Sub tegmine fagi). În contrabalans compoziţional stau reflecţiile, cu iz livresc, în contemplarea spectacolelor unei lumi, să-i zicem Occidentale, frapant provocatoare prin arta lor în desăvârşire: „În cerul mânios aşezat pe turnuri/ la Notre Dame se desăvârşeşte/ chiar densitatea timpului./ Imposibilul se pregăteşte pe îndelete/ să se producă, poate încă mâine“ (Pont des Arts). Apoi, câteva profiluri, crochiuri meditative, ale unor ilustre personalităţi din culturile lumii, oferă prilejul unor sinteze asupra acestora, în espectativă, aşa ca muzica ceaikovskiană, bunăoară, care îi relevă un duh şi o stare proprie universului din care aceasta îşi extrage emoţia: „Nicicând fragilitatea umană ruşinată/ de propriul tremur nu a valsat/ mai fericită cu tristeţea mizeriei/ într-o lacrimă…// Iar pe la geamurile fastuoasei săli de bal/ a Siberiei răsuflarea mujicilor strânşi buluc afară/ abureşte sticla“ (Ceaikovski).

Lirica lui Dinu Flămând este una profund meditativă, irizată de rezonanţele vastei sale culturi, pe care o filtrează cu eleganţă într-o poezie de rafinată intelectualitate.