MARIUS JUCAN, TÂRZIU DE SEPTEMBRIE

Drumul îngust se afundă deodată într-un şanţ noroios. Din şanţ sar câteva capre. Trec în diagonală spre maşină, mânate de un tânăr pirpiriu, cu un mobil la ureche. O melodie şuie se răsuceşte din telefon; apoi cineva urlă înfiorător şi telefonul amuţeşte. „Puştiul“, cum i-a spus Calalb de când l-a zărit pe colină stând singur ca o sperietoare zgâlţăită de vânt, îşi duce mâna streaşină la ochi. Se întoarce alene spre maşină. „Puştiule, Puştiule!“, strigă Calalb. E primul om pe care îl întâlneşte de când a apucat-o din intersecţie, pe drumul de ţară. Mai bine de o oră. Nu îl aude din cauza vântului. Ori nu vrea să îi răspundă? Puştiul îşi zoreşte caprele din şanţ, una câte una. Un câine jigărit fuge din partea cealaltă a colinei, se opreşte cu botul în picioarele stăpânului, hămăind. Puştiul fluieră lung. Câinele o ia înapoi spre maşină, duce caprele de cealaltă parte a drumului, la umbra unui mărăciniş. Se învârte în jurul lor, dând din coadă. După ce se îndepărtează, caprele se răzleţesc behăind. Puştiul îşi pune telefonul în buzunarul treningului jerpelit şi fixează cu ochii mijiţi parbrizul aprins de soare. Nu îi răspunde nici acum lui Calalb. Loveşte cu bâta spinarea câinelui care se gudură degeaba.

– Auzi, băi? strigă Calalb, deschizând portiera din mers. Ăsta e drumul spre sat? Ăsta? Băi?

Caprele s-au căţărat pe un povârniş căutând smocuri de iarbă grasă. A mai rămas una, în şanţ. Puştiul fluieră, câinele se dă după ea. Amuşină aerul răcoros din deschiderea văii de dedesubt: scurmă şi latră. Calalab se gândeşte să ocolească şanţul, dar capătul acestuia intră în vale. Îşi dă seama, când vântul bate dintr-acolo umed, proaspăt. Puştiul o ia încet-încet spre maşină. Gârbov, cu faţa tăiată de riduri mărunte, o plasă întinsă de la ochi la gură. Fruntea, obrajii sunt spuziţi de coşuri mici, roşii. Un puf cafeniu îi conturează fălcile slabe, îngroşat într-un smoc rotund, feminin, sub bărbie. Doar umerii ciolănoşi şi mijlocul subţire sunt ale tânărului de vreo optsprezece ani. Restul e dat cu împrumut unui bătrân rablagit, lăsat în bâtă la fiecare pas. Calalb se uită în lungul colinei. Trebuia să fie un vad, pe undeva. Nu e. Să treacă prin vale? Ori, peste colină, dincolo, printre mărăcini? „Băi, n-auzi?“. Puştiul ridica mâna, să nu mai strige. Calcă ţeapăn, caraghios, ca pe sârmă. Vine spre maşină, învârtind bâta ca pe o morişcă, deasupra capului. Când sare peste şanţ o aruncă în nisip. Îşi împinge cu ură braţele în sus. De spaimă, ori de singurătate. Ori de sminteală, să îl alunge? Calalb încremeneşte de furie. „E nebun!“. Acum, e sigur c-a rătăcit drumul. Avea fler altădată. Conducea pe orice teren, cu ochii închişi, ore în şir. Nu a avut însă, nicicând, de-atâţia kilometri, marea alături de el. Reflexele ei, verzi-albastre, orizontul ei dublu, cel vizibil şi cel înecat. Din cauza orizontului aceluia, nevăzut, a greşit. Se uită înapoi, spre limita maronie a câmpului de lângă şosea, arat ca fâşia de graniţă. A plouat mult. Valea trebuie să fi ieşit din matcă. Să întoarcă, acum? Puştiul se apropie, vrea să îi spună ceva. Îi face semn. „Aha, să ocolesc, vasăzică. De ce nu mi-a zis de la început? N-o fi nebun?“. Puştiul se apropie tot mai mult, Calalb opreşte.

– O ţigară nnn-aveţi? se bâlbâie Puştiul suav, cu ochii în pământ.

Calalb nu se clinteşte de la volan. Se întreabă cât e Puştiul de puşti şi cât de bătrân; bătrân parşiv. Ceva în înfăţişarea lui îi face greaţă. O indecenţă nenaturală, stridentă. Uitătura lui galeşă, strecurată perfid pe sub gene îl stârneşte. Alunecă cu ochii spre mare, şi ochii îl dor vrând să afle ca odinioară, de unde se leagănă marea atât de vag; din partea de sus, ori din cea nevăzută, de jos? Dimineaţa de septembrie trece în amiază, printr-o ecluză infinită. Lumina e târzie, plină, coaptă. Îi e bine întotdeauna pe lumina asta; n-ar şti de ce. Deşi s-a rătăcit, e liniştit. Îi întinde Puştiului pachetul de ţigări din torpedou. Nu s-ar supăra să ia două în loc de una. „E doar nebun. Nici puşti, nici bătrân“.

– Ce faci, băi? Stau şi-aştept?

Puştiul ia pachetul, se înclină. Îi mulţumeşte fără glas, abia mişcându-şi buzele. Pipăie pachetul de ţigări americane, îl deschide cu gesturi iuţi. Nu scoate nicio ţigară. Le râvneşte pe toate. Îşi linge cu vârful limbii flocii din barbă. Se uită pieziş la Calalb, îşi şterge abia acum degetele lucioase de murdărie ale celeilalte mâini de treningul zdrenţuit. Ridică pachetul deasupra capului, îl loveşte pe o parte, pe de alta, cu un deget. Prinde între buze filtrul unei ţigări ieşite din pachet, o trage afară. Înapoiază pachetul, ţinându-l în unghii. Calalb se gândeşte să îi ofere foc. „Să-mi ceară el“. Amână, ca să-l întrebe apoi despre drum. Doi pescăruşi trec pe deasupra maşinii. Tot ăia or fi, de la intersecţie? Vântul se tânguie, coarde ciupite. Puştiul e mut, răbdător. „O fi vreo pensiune în sat? Un bufet?“. Calalb se uită lung la nădragii Puştiului, la bocancii scâlciaţi. Înoată în ei, de sărac. Nu îi vine să râdă. După ce fumează, o fi vorbăreţ? Atunci, să-i dea nişte bani, îşi zice. E indecis. Bubele alea, de la ce-or fi, oare?

– Ascultai o melodie, spune Calalb, cât poate de prietenos.

– Nţţ, mormăie Puştiul, strângând în colţul gurii ţigara.

– Era o conversaţie? C-o fată? Te-ai certat cu ea? Puştiul tace, ţepos. Apropo, sunt fete pe-aici? Băi, alo!

– Femei, mai degrabă, zice Puştiul.

– Brunete, blonde? Mai degrabă brunete decât blonde, nu?

– Blonde nu mai sunt. D-alea nevopsite, adică, face Puştiul arţăgos. Da’ nici de celelalte. Balaoacheşe, cum ar fi.

– Şi tu ce faci toată ziua?

– Ce-aş putea să fac?

– Te iei de bâtă?

– De dracu mă iau!

Calalb vrea să îl pocnească, dar îi e prea cald. Şi lehamite. Să coboare, să-şi bage pumnul în falca aia buboasă? Jucându-se cu volanul se gândeşte: nu era o voce de fată. Nici de femeie. Nici de om, deşi n-ar merge până într-acolo. Puştiul îşi molfăie ţigara. Trist. Foarte.

– Era o conversaţie înregistrată, nu? îi aruncă Calalab, printre dinţi.

– Nu, zice Puştiul.

Melodia din telefon se aude iar. La început, în surdină. Se revarsă dintr-o dată, precedând urletul sinistru. Puştiul îşi muşcă ţigara, loveşte telefonul cu pumnul, îl închide.

– Nu mă luaţi la mişto!

Vântul se înteţeşte. Liniile de nisip de pe creastă tresar cenuşii. Câinele latră. Amiaza se arcuieşte goală peste mare. Lumina e tot mai sus, doar în cer, departe. Umbre se desfac în franjuri, dinspre sat. Niciun pescăruş nu se avântă peste colină. Caprele se ascund cu coarne cu tot printre mărăcini. Tare mai adie pelinul, deşi Calalb n-a zărit nicio tufă. Marea vuieşte lung, ecou din ecou, sub colină.

– Pariez că bateria e încă bună, zice Calalb, conciliant.

– Da’ ce dracu vă pasă? strigă Puştiul. Smocul din barbă, răsfirat de vânt, dezgoleşte bubele roşii şi o tăietură lată, sub buza de jos.

– Dă să-l văd. Mă pricep, minte Calalb.

Puştiul scoate din buzunar cu gesturi sacadate, o brichetă veche, pătată. O ţine în căuşul palmei. O aprinde, flama se turteşte, pâlpâind. Îşi sprijină capul de portieră să scape de vânt. Flăcara se stinge.

– Nu e cazul. E foarte vechi, rânjeşte el cu dispreţ.

„O gazdă, un somn sănătos, o cafea, o bere“ îşi zice Calalb. „Am nevoie de toate. Nu însă în ordinea asta. De fapt, am nevoie de ordine“. Dar nu are pic de voinţă. Pentru ordine îţi trebuie voinţă. E simplu. Ordinea e o formă de voinţă. Ce-ar fi să mai aştepte? Pipăie bricheta din torpedou, se întoarce cu ea spre portieră. Cum să-l îl înduplece pe Puşti până îşi găseşte voinţa? Îl simte lângă el. Pute a hoit. Cu faţa lipită de stâlpul portierei. Ţigara udă de salivă îi zvâcneşte în gură. Frântă de vânt. Calalb pufneşte în râs. Îi întinde iar pachetul. „Ia, băi“, îl îmbie. „Ia“. Puştiul refuză ţâfnos. „Băi, auzi, ia, băi! Ia liniştit, hai, dă-te-n…“, şopteşte Calalb. Puştiul tace cu faţa întoarsă spre mare. Nu i-a spus încă tot. Nici el nu prea are voinţă.

(fragment)