I. Negoiţescu, Declaraţie (III)

În decembrie, Balotă m-a chemat la el acasă, spunându-mi că vrea să discute cu mine o chestiune foarte serioasă. M-am dus şi el mi-a comunicat că, împreună cu fraţii Matei şi Nelu Boilă, pe care îi vizita aproape în fiecare duminică la Ochiuri, unde lucrau ei şi unde venea şi sora lor Nena, cercetătoare la Institutul de lingvistică, au redactat^[1] un manifest duşmănos regimului, pe chestiunea bisericii greco-catolice, manifest ce voiau să-l trimită în străinătate. La surprinderea mea, Balotă mi-a spus că m-a ţinut departe de această activitate^[2] a lui, deoarece bănuia că eu am să mă împotrivesc. Mi-am arătat imediat întreaga dezaprobare faţă de acţiunea lui ostilă şi l-am implorat să renunţe la ea; i-am argumentat mai cu seamă cu perspectiva favorabilă ce ni se deschide acum prin reintrarea în viaţa publicistică (el însuşi obţinuse traduceri la Espla) şi cu convingerea că această perspectivă concordă^[3] cu atmosfera internaţională a coexistenţei paşnice (peste câteva luni avea să fie conferinţa de la Geneva). După vreo două ceasuri de discuţie aprinsă l-am convins şi mi-a promis că va vorbi cu prietenii săi în acelaşi sens. Peste câteva zile a plecat la Cluj, de Crăciun, şi l-am găsit acolo, căci l-am urmat nu peste mult. Întrebându-l, chiar la prima întrevedere, ce-a aranjat în chestiunea de mai sus, mi-a spus că au hotărât cu toţii să renunţe la acţiunea lor şi în consecinţă au distrus manifestul. Am respirat uşurat. Au fost însă arestaţi, căci autorităţile aflaseră de uneltirile lor şi am fost apoi citat ca martor al acuzării în proces.

Judecând astăzi lucrurile, nu pot să nu fac legătura între condamnabila acţiune a lui Balotă şi atmosfera viciată în care trăiam noi la Cluj şi în care îşi are rădăcinile această acţiune nefericită. Încă odată „arta pentru artă“ îşi arată faţa sa reală: era^[4] expresia gândirii burgheze, a intereselor burgheziei, potrivnice socialismului şi căutând să lovească, mai brutal şi mai direct sau mai subtil şi mai perfid, în cei care zidesc această lume nouă, mai echitabilă^[5] şi mai pură, dezbărată de negurile robiei sociale. Dacă discuţiile pe care le purtam cu Balotă la Cluj ar fi avut un fond^[6] sănătos, dacă cel puţin odată cu venirea la Bucureşti am fi purces la o radicală schimbare de direcţie, rupând curajos cu trecutul reacţionar, această rătăcire n-ar fi avut loc şi suferinţele pe care le-a adus ar fi fost evitate. Ca să nu mai vorbesc de munca rodnică şi constructivă ce am fi putut amândoi efectua spre folosul societăţii.

În anul 1956 am publicat aşa dar^[7] articole şi studii în revista „Teatrul“, am mai făcut^[8] traduceri la Espla şi Cartea Rusă^[9] şi am colaborat cu stilizări la Institutul Româno – Sovietic, unde m-a chemat CRISTINA PETRESCU, redactoare acolo, pe care o cunoşteam de la Sibiu (îmi fusese colegă la Facultate). La Institutul Româno-Sovietic am fost angajat apoi în mod permanent pentru controlul ştiinţific al publicaţiei „Probleme de literatură“, scoasă de Institut în colaborare cu Uniunea Scriitorilor. În această revistă am publicat un studiu despre Gorki şi literatura universală (studiu scris la sugestia lui Ovidiu Constantinescu ce tradusese în limba română operele critice ale marelui scriitor sovietic şi îmi atrăsese atenţia asupra valorii lor). La recomandarea^[10] mea, C. Ţoiu a fost şi el angajat la Institut pentru controlul ştiinţific al publicaţiei „Probleme de teatru“.

Am fost invitat de Cristina Petrescu la ea acasă, la o întrunire la care au participat mai multe persoane, dintre care îmi reamintesc pe Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, D.I. Suchianu şi d-na Raymonde Han (soţia sculptorului O. Han). D-na Han m-a invitat la rândul ei la dânsa acasă, la o întrunire unde îmi amintesc că au participat: Cristina Petrescu, ION VINEA, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, VLAICU BÎRNA şi alţii. Am fost apoi invitat la o întrunire la atelierul sculptorului Oscar Han, la care au participat Cristina Petrescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Cezar Petrescu şi Al. O. Teodoreanu (Păstorel). Nu reţin ce s-a discutat la aceste întruniri.

Pe Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Perpessicius i-am vizitat acasă la vreo câteva luni după mutarea mea la Bucureşti, discutând în legătură cu lucrarea Poezia română, pe care Acad. Perpessicius a apreciat-o foarte favorabil. După vizita la sculptorul Han, Vladimir Streinu m-a invitat la dânsul acasă, la o întrunire, la care au participat: Cristina Petrescu, Vlaicu Bîrna, Dinu Pillat, Şerban Cioculescu, V. Voiculescu şi un profesor de filosofie BOGDAN, care ne-a vorbit despre traducerile din Hegel în româneşte, ce^[11] se lucrează în prezent. Vladimir Streinu m-a invitat să merg împreună cu el la poetul V. Voiculescu, unde mai erau Şerban Cioculescu, Alice Voinescu, fostul mitropolit Tit Simedrea şi alţii. Poetul Voiculescu ne-a citit sonete inedite ale sale, care continuă sonetele lui Shakespeare, pe aceeaşi temă. În vara 1955, plimbându-mă cu Balotă prin parcul de odihnă şi cultură, am zărit pe Vladimir Streinu care era custode de expoziţie acolo şi ne-am oprit să stăm de vorbă. Nu-mi amintesc ce s-a discutat. În general raporturile cu Vladimir Streinu erau destul de rezervate (rezerva ţinea încă de pe vremea când, în 1945, scrisesem în „Revista cercului literar“ un articol negativ despre Antologia literaturii române^[12], pe care o publicase el), iar după ce am reintrat în publicistică, aveam impresia că mă dezaprobă, deşi el însuşi a publicat 3-4 articole.

În 1959, Cristina Petrescu a avut neplăceri la Editura tineretului^[13], în legătură cu un volum de basme (mai publicase un alt volum înainte) şi i se ceruse de către Editură o carte de actualitate, care să repare impresia proastă făcută de basmele amintite. A început să scrie un roman^[14] cu o temă axată în vremea luptelor duse de mişcarea muncitorească de la Arad, înainte de război, şi îmi cerea adesea sfaturi. I le-am dat, în sensul promovării realismului-socialist. Recunosc că aceste sfaturi nu veneau din convingere, din inimă, ci erau reci, mecanice. Voiam mai mult să-i aduc^[15] un serviciu autoarei, decât să ajut la realizarea unei opere într-adevăr folositoare.

În vara anului 1956, făcând o vizită lui Ovidiu Crohmălniceanu la „Viaţa Românească“ (nu mai ştiu în ce chestiune), acesta m-a invitat stăruitor să devin colaborator permanent al revistei, spunându-mi că i-ar conveni să scriu studii şi articole despre autorii^[16] dintre cele două războaie mondiale: Blaga, B. Fundoianu, A. Holban şi alţii, în sensul în care scrisesem articole la „Teatrul“. I-am răspuns că sunt de acord şi din toamnă am devenit colaboratorul cel mai activ al „Vieţii româneşti“^[17], până în Februarie 1958. L-am văzut adeseori apoi pe Crohmălniceanu la redacţie, discutând împreună^[18] în legătură cu colaborările mele, pe care le încuraja, deşi îmi cerea uneori modificări la care eu m-am supus. Cu ocazia procesului lui Doinaş, i-am făcut o vizită acasă, spre a-l ruga să dea o referinţă favorabilă (şi Doinaş devenise colaborator al „Vieţii româneşti“), ceea ce el a acceptat.^[19] Referinţă favorabilă pentru Doinaş am cerut de asemenea şi de la acad. Tudor Vianu^[20], care de asemenea mi-a dat. La „Viaţa românească“ am mai cunoscut, printre alţii, pe N. TERTULIAN, cu care am avut dese convorbiri şi care aprecia foarte favorabil lucrările mele. Deşi el se găsea pe poziţii marxiste în critică, aprecia totuşi foarte pozitiv activitatea mea fundamentată pe principiul „artei pentru artă“ şi mi-a cerut odată să-i aduc manifestul Cercului literar de la Sibiu, pe care, de asemeni, l-a apreciat călduros. În vara anului 1957, spunându-i că plec în vacanţă la Cluj, m-a rugat ca, dacă-l văd pe Lucian Blaga, să-i cer poezii pentru „Viaţa românească“. Ceea ce am şi făcut. Blaga mi-a răspuns însă că avusese o întrevedere cu dna Constanţa Crăciun şi dl. Miron Constantinescu, care vizitaseră Clujul şi îi propuseseră să reintre^[21] în publicistica activă, oferindu-i chiar să i se joace o piesă de teatru. El socotea însă că, pentru a reintra în viaţa literară în mod concret şi masiv, aşteaptă o mai largă destindere^[22], o accentuată libertate artistică. Eu i-am spus lui Blaga că ar trebui să accepte şi atunci el m-a încuviinţat să comunic la „Viaţa Românească“ că va trimite poezii.

În anul 1957, Mihai Rădulescu (prin care am cunoscut pe MIRCEA MAROSIN, PETRE SIRIN, AL. PALEOLOGU, TEODOR GRIGORIU, TIBERIU OLAH) care devenise criticul muzical al revistei „Contemporanul“ şi pe care îl vedeam destul de des fie la el acasă, fie la concerte, m-a întrebat într-o zi, când l-am vizitat, dacă nu sunt dispus să merg cu el atunci la prietena lui BEATRICE STRELIZKER (pe care o cunoşteam de la Institutul Româno-Sovietic şi din redacţia revistei „Teatrul“), unde urmau să mai vină C. NOICA, PALEOLOGU şi alţii. Am acceptat. Acolo am întâlnit, înafară de cei de mai sus, pe PAUL DIMITRIU (pe care îl cunoşteam de la Institutul Româno -Sovietic), NICOLAE STEINHARDT (pe care atunci l-am cunoscut) şi încă o persoană al cărui nume nu-l ştiu. Noica (pe care îl mai întâlnisem odată^[23] sau de două ori, întâmplător în casa lui M. Rădulescu) ne-a citit o scrisoare a sa prin care răspundea unui articol publicat de E. CIORAN în revista franceză „La nouvelle revue française“. Articolul duşmănos al lui Cioran îl cunoşteam din relatarea pe care mi-o făcuse anterior M. Rădulescu, ce îmi relatase cuprinsul^[24] cărţii lui Cioran Ispita de a exista. Deşi scrisoarea lui Noica avea pasaje duşmănoase şi era în fond concepută de pe o poziţie duşmănoasă, am apreciat totuşi atunci ca pozitive acele părţi în care vorbea de fenomenul „europenizării“ Asiei prin marxism, sau de dorinţa intelectualilor români de formaţie burgheză de a colabora cu regimul (ştiam încă dinainte, de la M. Rădulescu, că Noica avusese întrevederi cu M. Ralea, cu redactori ai „Contemporanului“ şi alte persoane cu rol important în domeniul ideologic, în vederea colaborării). La discuţiile care au urmat – şi pe care nu mi le reamintesc – n-am participat deoarece părţile duşmănoase ale scrisorilor lui Noica m-au timorat: aveam în faţa mea imaginea procesului lui Balotă, care se lăsase antrenat într-o regretabilă acţiune similară. Textul lui Noica mi se părea totuşi mai adânc, mai pozitiv decât cel al lui Cioran, tocmai prin cele două idei semnalate mai sus. În acest sens am răspuns lui Beatrice Strelizker când mi-a cerut părerea şi probabil şi altora, în conversaţii în doi (Mihai Rădulescu sau Paleologu). Îmi dau seama însă astăzi că timorarea mea venea din faptul că, situat eu însumi pe o poziţie reacţionară, ostilă realismului socialist, eram implicit ostil regimului şi ca atare nu găseam puteri spre a lua o atitudine sănătoasă: demascând fondul duşmănos al întregii scrisori a lui Noica, ce trebuia respinsă categoric şi răspicat. Neluând acolo cuvântul şi neaducând la cunoştinţa autorităţilor această acţiune duşmănoasă, deveneam complice la o faptă gravă, reprobabilă, menită să dăuneze statului. Când Noica a cerut părerea celor de faţă în privinţa trimiterii textului la Paris, numai Petru Dumitriu a opinat^[25] afirmativ. N-am mai revăzut pe Noica după această întrunire.

Peste câtva timp, M. Rădulescu mi-a transmis din partea lui Beatrice Strelizker o invitaţie la serbarea zilei ei. Au mai luat parte: Al. Paleologu şi N. Steinhardt. Nu-mi reamintesc discuţiile, dar părerile mele atunci erau ostile realismului socialist. Invitat fiind apoi, pe la sfârşitul^[26] anului 1958, de M. Rădulescu la o masă la barul „Berlin“, am reîntâlnit pe Beatrice Strelizker şi Al. Paleologu. Nu-mi reamintesc ce s-a discutat, reţin însă că în acea vreme eram foarte afectat de faptul că Nina Cassian îmi întorsese spatele, în urma demascării mele din „Scânteia“, considerând în mod foarte nejust atitudinea ei ca o „laşitate“. Beatrice Strelizker m-a mai poftit în câteva rânduri să o vizitez, dar n-am dat curs invitaţiei. Am mai participat la o întrunire în casa lui M. Rădulescu, unde se mai aflau Al. Paleologu, B. Strelizker, Paul Dimitriu, N. Steinhardt. Nu-mi reamintesc discuţiile. Reţin însă că am plecat împreună cu Paleologu, care mi-a spus că locuieşte aproape de mine şi a intrat câteva minute să-mi vadă locuinţa. Faptul că m-am lăsat antrenat de M. Rădulescu în frecventarea acestui grup duşmănos este consecinţa naturală a poziţiei mele pe linia „artă pentru artă“: mă simţeam încurajat de ei în atitudinea mea, cum şi ei se simţeau încurajaţi de mine în uneltirile lor.

În vara anului 1957, M. Rădulescu mi-a propus să merg cu el la dna FATMÉ MAGHERU – soţia unui fost ministru plenipotenţiar – spre a o cunoaşte pe scriitoarea HENRIETTE YVONNE STHAL, invitată acolo. Mai erau, înafară de cei amintiţi mai sus, încă doi domni al căror nume nu mi-l amintesc. Discutându-se despre Goethe, eu le-am^[27] citit eseul meu Goethe şi existenţa orfică, pe care îl arătasem şi lui Crohmălniceanu şi îl trimisesem spre publicare revistei „Scrisul bănăţean“, prin prietenul meu Eugen Todoran, care colabora la această revistă – eseu ce-l aveam în copie la mine. Ulterior am făcut împreună cu M. Rădulescu o vizită dnei Sthal la locuinţa sa şi apoi am vizitat-o adeseori singur, căci am devenit prieten cu dânsa. În casa dnei Sthal am cunoscut pe prietenele sale, pianista MARIA FOTINO, şi o doamnă VORNICEANU, pe nepotul său PAUL STHAL, PETRE BODEUŢ, cum şi alte persoane al căror nume nu mi-l reamintesc. Fostă soţie a lui Petru Dumitriu, dna Sthal întreţinea în continuare raporturi de strânsă amiciţie cu el. Dornică să reintre în literatură pe linia realismului socialist, dna Sthal mă îndemna şi pe mine să renunţ la poziţia „Artei pentru artă“ şi m-a consultat în câteva rânduri în legătură cu un roman realist socialist, la care lucra. Consultarea mea se referea numai la aspectele formale ale operei. Am scris despre scrierile mai vechi^[28] ale dnei Sthal un studiu pe care l-am trimis revistei „Steaua“ din Cluj. Când a aflat de fuga lui Petru Dumitriu a fost foarte afectată şi deplora acest act trădător.

Împreună cu M. Rădulescu am frecventat apoi în diverse rânduri pe EUGENIA MARIAN (fosta soţie a lui Camil Petrescu), recăsătorită cu Mircea Marosin. Tot cu M. Rădulescu am fost în două^[29] rânduri la Irina Hanciu, măritată Eliade, pe care o cunoşteam de pe vremea prieteniei cu Monica şi Horia Lovinescu. Am întâlnit aici pe Beatrice Strelizker, Al. Paleologu, o doamnă PAMFIL şi pe SANDA STOLOJAN (pe care o cunoscusem prin C. Ţoiu şi cu care mă împrietenisem).

În primăvara anului 1957 am cunoscut-o, prin C. Ţoiu, pe Nina Cassian, cu care am devenit curând bun^[30] prieten. I-am dat^[31] Ninei Cassian să citească diverse lucrări ale mele, nepublicate, scrise de pe poziţia „artă pentru artă“, pe care le-a apreciat foarte mult, dar a susţinut că studiile mele critice ar câştiga, dacă le-aş adăoga o notă socială. Nina Cassian mi-a oferit şi ea, spre lectură, volumul ei de poezii formaliste, publicat îndată după 23 August – pe care nu-l cunoşteam – şi m-a consultat în legătură cu lucrări ale ei pe care le pregătea pentru tipar. La sfârşitul lui 1957, soţul ei, AL. I. ŞTEFĂNESCU m-a sfătuit să fac cererea de^[32] membru în Uniunea scriitorilor, promiţându-mi că mă va susţine. În casa lor am întâlnit pe Mihnea Gheorghiu, Anda Boldur, O. Crohmălniceanu, Eugen Barbu, Petre Solomon, C. Ţoiu şi Mihai Rădulescu, cu care de asemeni se împrietenise. După ce am fost exclus din Uniunea scriitorilor, Nina Cassian a insistat să-mi schimb orientarea estetică, şi în urma refuzului meu a luat atitudinea justă de a rupe relaţiile de prietenie cu mine. Atunci însă n-am dat aprecierea cuvenită acestui gest.

Încă în anul 1955, tata mi-a trimis o scrisoare ce venise pe adresa mea veche^[33] din Cluj, dela Wolf Aichelburg. Acesta se găsea atunci într-o comună^[34] din Moldova, unde i se fixase domiciliul obligator. Îmi scria, printre altele, că avea colaborări de la edituri şi că interveniseră pentru el, spre a putea părăsi domiciliul obligator, scriitorii de limbă germană Kittner şi Sperber (pe care îi cunoscusem şi eu în casa lui Tudor Vianu). Ştiam deasemeni, mai demult, dela el, că era în relaţii bune cu Mihai Beniuc (în perioada când^[35] lucrase la Ministerul învăţământului – prin 1948–49 – îmi spusese că citise poezii scrise de Beniuc „pentru sertar“, pe linia „artă pentru artă“). Am vorbit şi eu cu Kittner şi cred că şi cu Sperber – pe care l-am întâlnit la Biblioteca relaţiilor cu străinătatea – în sprijinul lui. I-am răspuns, i-am trimis un fragment din studiul meu Poezia română (îmi trimisese şi el poezii concepute în perioada detenţiei, pe linia „artă pentru artă“). Aproximativ a treia sau a patra scrisoare a lui Aichelburg conţinea afirmaţii duşmănoase la adresa scriitorilor progresişti şi ai realismului socialist, ca şi la adresa justiţiei populare, pe care o acuza de prelungirea menţinerii lui în „domiciliu obligator“. De teamă, nu i-am mai răspuns. Ulterior, l-am revăzut de două sau trei ori, când am fost în trecere prin Sibiu sau când m-a vizitat el la Bucureşti. La Sibiu, mi-a cântat un concert al său pentru pian, iar la Bucureşti mi-a spus că trimisese prin poştă o lucrare^[36] dramatică la Viena, care urma să fie jucată la Teatrul de stat de acolo – lucrare concepută pe linia „artă pentru artă“. Cred că avea prieteni printre scriitorii vienezi.

Prin primăvara lui 1957, când a fost înfiinţată revista „Tribuna“, întâlnindu-l la Cluj pe Radu Enescu (care suferise câţiva ani de nervi şi fusese multă vreme internat în clinica psihiatrică), acesta mi-a spus că s-a făcut sănătos şi că ar dori să intre în publicistică în sensul vederilor noi. M-a rugat ca atare să intervin pe lângă Ioanichie Olteanu, care conducea „Tribuna“, să-l angajeze în redacţie. Am vorbit deci cu Ioanichie Olteanu, garantându-i că Enescu se va aşeza pe o linie sănătoasă şi se va devota revistei. Ceea ce s-a şi întâmplat, căci Radu Enescu a ajuns^[37] un publicist apreciat, în sensul realismului socialist. A manifestat apoi faţă de mine şi de atitudinea mea orientată pe principiul „artă pentru artă“, rezerve.

La începutul^[38] anului 1957, Doinaş mi-a spus că aflându-se la Espla în vederea publicării^[39] volumului de poezii, Petru Dumitriu (care devenise directorul editurii) l-a întrebat ce e cu mine şi de ce nu mă duc să-mi facă un contract. M-am dus deci şi Petru Dumitriu m-a întrebat cu ce ar putea să mă servească. Eu i-am propus să publice studiul meu despre Agârbiceanu, care urma tocmai să fie tipărit în parte în „Viaţa Românească“. El a acceptat şi m-a pus în legătură^[40] cu Savin Bratu, redactorul secţiei de critică. Acesta a găsit lucrarea bună şi am iscălit^[41] contractul. În vizitele ce i-am făcut la Editură, în vederea tipăririi lucrării mele, Savin Bratu mi-a cerut să-i arăt^[42] studiul despre Poezia română, de care Petru Dumitriu îi vorbise foarte elogios. I-am dus deci studiul şi Antologia, pe care le-a citit atât el cât şi redactorul MIHAI ŞORA. Ambii au găsit lucrările mele foarte bune şi Savin Bratu mi-a propus să public capitolul despre Bolintineanu în colecţia „Caiete critice“, pe care o pregătea atunci Espla. Mi-a cerut însă unele mici modificări şi, dacă se poate, lărgirea lui la proporţii mai vaste. Peste câtva timp i-am dus lucrarea refăcută, el a fost foarte mulţumit – deşi a găsit că aş câştiga dacă aş da o orientare mai marxistă criticei mele în general – şi mi-a propus să mai aleg şi alte capitole din Poezia română spre a fi publicate în aceeaşi colecţie. După ce studiul despre „Bolintineanu“ a apărut, nu mi s-a plătit onorariul şi, interesându-mă la Editură, am aflat că Petru Dumitriu dase această dispoziţie, deoarece îmi reziliase contractul pentru „Agârbiceanu“ – socotind lucrarea nemarxistă – şi deci acontul ce primsiem pentru ea trebuia recuperat. În aceeaşi vreme, Henriette Yvonne Sthal m-a întrebat „de ce nu te înţelegi cu Petru?“, la care eu i-am expus cele arătate mai sus. Dna Sthal mi-a spus că Petru Dumitriu i s-a plâns că nu vreau să fiu prieten cu el şi m-a lăsat să înţeleg că intervenise în raporturile dintre noi şi poetul Baconski, care pe vremea aceea era amicul cel mai apropiat al lui Petru Dumitriu. Ulterior, îndemnat de dna Sthal, m-am dus la Editură şi Petru Dumitriu mi-a spus că regretă cele întâmplate, mi-a refăcut contractul pentru „Agârbiceanu“ şi mi-a oferit să traduc Aforismele lui Lichtenberg şi Doktor Faustus de Thomas Mann, urmând să închei contract şi pentru un volum de studii despre „Duiliu Zamfirescu“ (ce le aveam gata) şi pe care Savin Bratu le-a găsit deasemeni foarte bune. Cu prilejul uneia din vizitele ce am făcut lui Petru Dumitriu la Editură, a intrat în biroul său scriitorul Demostene Botez — care cred că era atunci reprezentantul României la U.N.E.S.C.O. — şi i-a dat cartea Ispita de a exista a lui Emil Cioran, pe care i-o adusese dela Paris. După câteva minute D. Botez a plecat condus fiind de Petru Dumitriu. În absenţa mai prelungită a acestuia din birou, am răsfoit şi eu volumul lui Cioran, care rămăsese pe masă.

Când la sfârşitul anului 1957, la sfatul lui Al. I. Ştefănescu, am făcut o cerere de primire în Uniunea scriitorilor, am cerut şi obţinut recomandări scrise – conform regulamentului – dela acad. Perpessicius care ştiam că preţuieşte activitatea mea critică, dela scriitorul Ieronim Şerbu, care mă cunoştea încă din vremea războiului, când redactasem Manifestul Cercului literar şi dela N. Tertulian, care în diverse rânduri apreciase foarte elogios colaborarea mea la „Viaţa românească“. Am aflat apoi de la O. Crohmălniceanu, Şerban Cioculescu şi Vlaicu Bîrna (în ce priveşete pe aceştia doi din urmă, cu prilejul întrunirii de la sculptorul O. Han) că primirea mea fusese însoţită de o vie desbatere, cu peripeţii. Cerând apoi de la Uniune o adeverinţă de membru – necesară pentru a-mi aranja chestiunea locuinţei – şi neprimind-o, am cerut o audienţă lui Mihai Beniuc. Acesta mi-a promis că voi primi adeverinţa, dar mi-a reproşat alegerea „prietenilor“ care m-au susţinut în discuţia dela şedinţa Uniunii, adică Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu şi O. Crohmălniceanu. Adevărul e că nu rugasem pe niciunul din ei să mă susţină. După ce am fost, la scurt timp, exclus din Uniune, întâlnindu-l pe scriitorul ION CHINEZU (care îmi fusese profesor de liceu la Cluj şi pe care îl vizitasem de vreo două ori în anii din urmă, la Bucureşti), acesta m-a sfătuit să stau de vorbă cu Cicerone Teodorescu în privinţa căii de urmat spre a mă reabilita. I-am făcut deci o vizită lui Cicerone Teodorescu, care mi-a spus că se aştepta dela mine o revizuire a poziţiei în critică. Am scris deci un articol despre problema cultivării gustului artistic în masse, pe care Cicerone Teodorescu mi-a promis că-l va da spre publicare în „Contemporanul“, dar articolul n-a apărut. Am mai scris o cronică despre volumul recent al poetei Nina Cassian, pe care l-am oferit revistei „Tribuna“ din Cluj, care l-a acceptat^[43] dar totuşi apoi nu l-a publicat. Am dat deasemeni lui Mihai Şora, redactorul revistei „Orizonturi“, la care colaborasem cu traduceri, un articol despre literatura de călător a lui M. Ralea, în care subliniam critica severă pe care o aduce autorul în chestiune sistemului capitalist american, dar nici acest articol n-a apărut. Atunci am considerat refuzurile suferite ca o nedreptate. De abia azi îmi dau seama că în lucrările amintite se mai manifestau reziduuri ale concepţiei „artă pentru artă“ şi ele nu însemnau de fapt o radicală cotitură în scrisul meu, o sinceră şi totală adeziune la realismul socialist. Iar când în Iulie 1958, am fost demascat în „Scânteia“^[44], m-am socotit deasemeni nedreptăţit, nefiind în stare să văd obiectiv, principial, caracterul nesănătos şi în fond duşmănos al întregii mele activităţi publicistice. Mi se părea că, dacă ar fi fost să fie vorba de vreo vină, mai vinovaţi erau în fond cei care îngăduiseră, solicitaseră şi chiar încurajaseră apariţia lucrărilor mele. Pe lângă faptul că însăşi poziţia „artă pentru artă“ mi se părea nevinovată, nu reuşeam^[45] să fac legătura cu tot trecutul meu politic şi social, cu activităţile mele duşmănoase^[46] de altădată, şi astfel să desprind strânsa împletitură a tuturor manifestărilor mele reacţionare. Ori, în toate acestea eu reprezentam un fragment din lupta de împotrivire a burgheziei la ridicarea noii societăţi comuniste. Desigur, nici în acel moment n-ar fi fost târziu să mă trezesc la realitate şi, în urma unei juste şi profunde analize în spirit autocritic, să caut să-mi îndrept erorile. Întâlnindu-mă, la Biblioteca Academiei, cu N. Tertulian şi având împreună o convorbire, l-am întrebat ce părere are dacă aş înainta un memoriu la Comitetul Central, şi aş încerca^[47] să-mi limpezesc situaţia. Mărturisesc că n-am fost prea necăjit când mi-a răspuns că este o conjunctură nefavorabilă şi e preferabil să mai aştept. O amânare însemna pentru mine atunci evitarea rupturii „dureroase“ cu trecutul, cu concepţia estetică decadentă căreia atâţia ani îi slujisem.

În decursul anilor după mutarea mea la Bucureşti, l-am revăzut pe Radu Stanca fie cu prilejul trecerilor prin Sibiu, fie cu ocazia vizitelor lui în capitală. Fără să respingă activitatea publicistică ce o desfăşurasem de pe poziţia „artă pentru artă“, el considera totuşi că aş face bine dacă aş îndrepta scrisul meu spre actualitate. El însuşi, deşi scria poezii de pe poziţie formalistă – publicase unele din ele în „Viaţa Românească“, „Scrisul bănăţean“ şi „Tribuna“ şi îmi dăduse copia dactilografiată a unui volum întreg, pe care l-am arătat lui Crohmălniceanu şi redactorului^[48] secţiei de poezie dela Espla ELISA BUŞNEAG^[49] — mi-a arătat o piesă de teatru realist socialistă Secera şi ciocanul, pe care o lucrase recent şi care urma să fie jucată. În popasurile mele la Cluj, când mergeam la părinţi, mă întâlneam apoi cu scriitorul maghiar Rudolf Schuller (cunoscut sub pseudonimul PAVAI MIHALY), care deşi avusese o poziţie identică cu a mea, hotărâse să se dedice realismului socialist şi lucra în acest sens la un roman. În casa lui am întâlnit pe criticul şi poetul maghiar DÉAK TAMÁS, cu care m-am împrietenit şi pe care l-am văzut în diverse rânduri, fie la locuinţa lui din Cluj, fie la Bucureşti. Prin Déak am cunoscut-o şi pe scriitoarea MIOARA CREMENE, cu care am legat relaţii de prietenie şi care m-a consultat cu privire la lucrările ei ce le pregătea pentru tipar. Şi Déak şi Mioara Cremene mă îndemnau să-mi schimb atitudinea. Mai vizitam la Cluj pe Eta Boeriu şi pe soţul ei doctorul N. Boeriu, care şi ei deplângeau intransigenţa mea – pe doctorul DAN ARGINTARU, soţii ION ROSMANN şi LIANA HUBIC, pe CORINA TĂTARU-DUMITRESCU şi pe soţul ei, şi pe prof. AL. VĂTĂŞIANU şi soţia lui.

 

La începutul anului 1959, Mihai Rădulescu mi-a spus că a fost arestat C. Noica şi era îngrijorat să nu aibă şi el neplăceri din această cauză, date fiind legăturile lor de strânsă prietenie. Nu mi-a făcut cunoscute motive mai concrete de îngrijorare. În Martie eu am hotărât să răspund unor repetate invitaţii ale soţilor OVIDIU COTRUŞ şi DELIA GIURGIU, cu care eram prieten, de a-i vizita la Timişoara. Pe Ovidiu Cotruş nu l-am văzut mulţi ani după 1948: auzisem că ar fi fugit în străinătate^[50] la unchiul său poetul Aron Cotruş, iar apoi am aflat că a fost arestat şi condamnat. În 1955 Radu Enescu mi-a spus că a fost eliberat; îmi spusese mai înainte că a fost condamnat pentru activitate legionară. În 1956, în trecere prin Cluj, am auzit că O. Cotruş e internat într-o clinică din localitate, fiind grav bolnav de ciroză. L-am vizitat şi reproşându-i inepţia politică, mi-a mărturisit că îşi dă şi el seama de eroare. Reproşul meu pornea de la consideraţia ce o aveam faţă de inteligenţa şi cultura lui, nepotrivite cu atari „copilării“ politice. L-am revăzut în două sau trei rânduri, la Cluj şi Bucureşti, unde el venea să-şi trateze boala gravă de care suferea şi care el însuşi ştia că-l va duce în mormânt în foarte scurt timp. După ce a părăsit clinica^[51] din Cluj, Cotruş s-a căsătorit cu Delia Giurgiu care era lectoră la Politehnica din Timişoara. Pe aceasta o întâlneam de câteva ori în Bucureşti (a participat la o petrecere organizată de mine în casa soţiei mele) şi ştiam despre ea că în vremea războiului, cum^[52] frontul ajunsese în regiunea^[53] Arad, salvase doi ostaşi sovietici, ascunzându-i în locuinţa sa când germanii reocupaseră localitatea în care se găsea dânsa (fapte relatate acum câţiva ani în „Scânteia“). Hotărând să răspund aşa dar invitaţiei amintite, i-am sugerat lui Mihai Rădulescu, care avea de făcut o lucrare despre Sonată pentru Editura muzicală şi nu putea lucra din cauza îngrijorării provocate de arestările din jurul lui Noica, să vină şi el la Timişoara, unde fusese poftit adesea de prietenii săi prof. C. Mureşanu şi soţia acestuia Carmen Mureşanu, şi unde ar găsi liniştea necesară lucrului. Aşa că, la vreo două zile după sosirea mea în Timişoara a venit şi el acolo. L-am întâlnit fie în casa Mureşanu, fie în casa Deliei Giurgiu: m-a rugat să nu vorbesc de îngrijorările sale în legătură cu arestarea lui Noica, pentru a nu speria pe prietenii noştri timişoreni. El a plecat din Timişoara înaintea mea (a stat acolo vreo zece zile), spunându-mi că-şi va continua lucrul la casa de creaţie a Uniunii compozitorilor din Sinaia. La acea epocă, Mihai Rădulescu mi-a relatat că, în privinţa atitudinii sale în publicistică, se consulta cu compozitorii Ion Dumitrescu şi Mihai Jora. Cât timp a stat la Timişoara (aproximativ două săptămâni) Cotruş mi-a spus că se împrietenise cu directorul teatrului din localitate^[54], care îi propusese să traducă drama lui Shakespeare Timon din Atena şi în acest sens îi ceruse să facă un referat în vederea reprezentării piesei. Cum crizele bolii de care suferea îl împiedecau în lucru, Cotruş m-a rugat pe mine să fac referatul. M-a mai rugat totodată să fac, în locul lui, o selecţie şi o prezentare a culegerii de poezii populare a fostului avocat MILEA – tatăl doamnei Carmen Mureşan – în vederea predării volumului la Espla. În discuţiile cu privire la situaţia mea, el a susţinut că atitudinea ce o adoptasem pe linia „artă pentru artă“ este justă. La Timişoara, am revăzut pe Victor Iancu şi pe Eugen Todoran, acesta din urmă m-a invitat la masă, în familia sa, şi m-a chemat la Institutul Pedagogic, unde era profesor, să-mi arate instituţia. Mi-a vorbit de planurile de construcţie a „cetăţii universitare“ timişorene, de activitatea sa didactică şi publicistică şi m-a îndemnat să adopt şi eu o linie mai rezonabilăă, mai apropiată de realităţi.

În perioada dinaintea arestării mele, întreţineam legături de prietenie cu Ştefan Aug. Doinaş şi soţia sa Irinel Liciu. Doinaş scria poezii realist socialiste pe care le da spre publicare revistelor, dar întâmpinând dificultăţi înaintase^[55] un memoriu către Comitetul Central, spre a-i limpezi situaţia. Nu mi-a arătat acest memoriu, regretă însă că nu fac şi eu acelaşi lucru. Vedeam apoi pe Cornel Regman şi soţia lui, pe Mihai Şora şi soţia Mariana Şora (eram prieten bun cu dânsa şi mi-a oferit să lucrăm împreună la traducerea unui roman în limba germană, pentru Espla), pe Constantin Ţoiu (care îmi reproşa atitudinea mea, dar mi-a oferit deasemeni câteva traduceri în colaborare cu el), pe soţii Elisabeth Axmann (redactoare la „Neur Weg“) şi Titus Mocanu (care scria un roman realist socialist, consultându-mă înainte de a-l prezenta la Espla, unde a fost bine primit), şi care mi-au oferit şi ei colaborări, la traduceri. Mă mai întâlneam cu scriitoarele IULIA SOARE (care mă consulta în privinţa lucrărilor ei, ce urma să le publice şi mi-a oferit colaborarea) şi GEORGETA HORODINCĂ. Aceasta din urmă mi-a oferit să scriu în colaborare cu ea câteva prefeţe la diverse opere literare publicate de Espla şi Editura Tineretului. Mi-a spus că speră ca această colaborare – axată pe linia realismului socialist – să fie pentru mine un îndemn de a-mi schimba atitudinea.

Prin 1960, la Cluj, Lucian Blaga mi-a spus că este dornic să colaboreze cu literatură originală la diverse reviste şi că în acest an a înaintat Comitetului Central un memoriu în care îşi fixează poziţiile, mai cu seamă în urma apariţiei romanului lui Mihai Beniuc Pe muchie de cuţit unde el era prezentat într-o^[56] lumină foarte nefavorabilă şi pe care o socotea nejustificată, bazată pe inexactităţi. Mi-a expus în detaliu memoriul şi m-a sfătuit să caut să-mi limpezesc şi eu situaţia. La începutul lui 1961, vizitându-l pe Lucian Blaga la clinica din Cluj, unde era internat, mi-a arătat satisfacţia sa că i se publicau poezii originale în reviste.

Ceea ce mă împiedeca în această vreme să dau urmare tuturor glasurilor prieteneşti care mă împingeau la adoptarea atitudinii juste, era – pe lângă nedesăvârşita mea clarificare în conştiinţă, deşi simţeam eu însumi că intransigenţa de altădată se sfărâmase – teama că soseam prea târziu şi că n-aş fi primit de cei în drept cu îngăduinţă. Astfel, dovedeam încă odată că nu sesizez realitatea, că nu văd precis scopurile regimului, a cărui severitate faţă de abaterile principiale nu exclude generozitatea faţă de cei care îşi recunosc cinstit greşelile şi sunt hotărâţi să şi le îndrepte. Dacă nu eram deci intransigent ca în trecut, stăruia încă în mine confuzia care mă făcea^[57] să cred că ar fi posibilă o convieţuire, o coexistenţă paşnică pe tărâmul artei şi literaturii, între concepţiile burgheze şi cele ale noii societăţi comuniste. Şi această credinţă greşită mă mai reţinea, în dorinţa de a spune un „da“ limpede şi sincer prezentului, şi constituia încă un factor de slăbiciune pentru mine. Adevărul e că eram încă bolnav sufleteşte şi ca atare nociv. Când discutam literatură cu alţii, se strecurau în opiniile mele umbrele înrâuririi burgheze. Desigur, un om format nu se expunea prea mult relei mele influenţe. Un tânăr însă putea fi uşor contaminat de părerea mea eronată într-o problemă sau alta de literatură şi artă (scrisesem chiar, în ultimii ani, câteva versuri pur formaliste). Am observat aceasta, când un tânăr pe care l-am cunoscut şi m-a vizitat, cu încrezătoarea curiozitate a vârstei, VIRGIL NEMOIANU, ştiind că eu acord valoare lucrărilor ştiinţifice ale lui Mircea Eliade în domeniul mitologiei, mi-a adus dintr-o călătorie a sa în Polonia volumul Mituri, visuri şi mistere, pe care l-a cumpărat într-o librărie varşoviană. Acceptând cartea, am încurajat propria lui lipsă de vigilenţă faţă de lucrările scriitorilor fugari, duşmani ai regimului şi l-am împins să privească cu bunăvoinţă produsele gândirii burgheze reacţionare. E un grav aspect al vinei mele, pe care doar^[58] azi îl văd în toată semnificaţia sa.

De abia detenţia m-a ajutat să mă reculeg şi să fac o analiză obiectivă, adâncă, în toată activitatea mea. Constrâns să mă aplec asupra conştiinţei mele şi în oglinda ei să-mi privesc faptele, cred că am izbutit să mă apropiu de rădăcinile răului şi să descopăr^[59] înlănţuirile reale, decurgerea firească a actelor care m-au dus la prăpastie.

Prima întrebare care mi-am pus-o a fost: cui au servit aceste fapte? A tras cineva folos din activitatea pe care am desfăşurat-o fie public fie clandestin? Am vrut să-mi închin viaţa literaturii române, să promovez valorile ei reale şi să ajut publicul să asimileze cât mai adecvat şi mai deplin aceste valori. Dar oare am promovat într-adevăr atari valori şi am ajutat într-adevăr la asimilarea lor de marele public? Din nefericire n-am putut să dau un răspuns afirmativ. Fiindcă, în ciuda faptului că m-am ocupat cu dragoste de scriitorii români, chiar atunci când am ales bine pe creatorii de seamă ai cuvântului românesc, am dat cu precădere atenţie formei goale, ocolind conţinuturile vii, eterne, care se adresează întregului popor, care răspund sensibilităţii sănătoase a maselor. Şi astfel am sărăcit, în perspectiva mea, operele importante de valorile care le asigură permanenţa şi ecoul în sufletul dornic de lumină, de adevăr, de dreptate al celor mulţi. Marii noştri scriitori au iubit poporul şi au creat pentru popor. Ori în cercetările mele, eu am eludat^[60] tocmai acest element de bază, această legătură profundă între operă şi public, ce constituie substanţa însăşi a creaţiei literare şi rezonanaţa ei cuprinzătoare^[61] în inima şi mintea celor căreia ea se adresează. Marea literatură a fost întotdeauna oglinda fidelă a realităţii, şi ca atare durerile şi nevoile maselor n-au lipsit niciodată din răsfrângerea artistică. Iar eu, îndepărtându-mă de oglindirile adânci – în iluzoria mea căutare de sclipiri înşelătoare – m-am îndepărtat de fondul uman, de mesajul grav al operelor, luate în discuţie. Neaxând în social opera cercetată, i-am redus considerabil semnificaţia şi mi-am purtat cititorii nu prin grădini bogate în roade, ci printr-o lume de umbre, de fantome. Iată cum, am trădat pe scriitorii de seamă şi marele public setos să le soarbă seva binefăcătoare.

M-am îndreptat apoi, adeseori, spre^[62] scriitorii formalişti, mânaţi în creaţia lor de impulsuri morbide, anti-sociale, şi în atenţia pe care le-am acordat-o am depus un zel demn de o cauză mai bună; căci şi în felul acesta evitam substanţa şi bogăţia de valori, atras de mirajul care rupe de viaţă, de năzuinţa obştească. Cine şi ce erau cei „aleşi“ să guste atari producţii? O mână de indivizi^[63] infirmi sufleteşte, înstrăinaţi de popor, în contradicţie cu cele mai fireşti, mai proprii porniri spirituale ale păturilor largi, şi deci ale omului ca expresie ultimă, ca încoronare a naturii.

De veacuri, poporul din care fac şi eu parte, a suferit în robie naţională şi socială. Marii noştri scriitori au văzut aceasta, s-au apropiat cu interes, cu durere şi mustrare de tristele împrejurări în care se aflau clasele oprimate dela noi. Ce e mai bun în scrisul lor ţine de acest mesaj social al creaţiei căreia şi-au închinat puterile. Ori tocmai acest mesaj nu şi-a găsit loc în lucrările mele critice şi am rămas^[64] astfel departe de durerea poporului şi de eforturile^[65] lui de a sfărâma lanţurile robiei. Promovam o greşit înţeleasă „libertate artistică absolută“, care nu numai că nu ajuta^[66] cu nimic la eliberarea socială, reală, a poporului ci tindea^[67] să-l menţină în întunericul cel mai ruşinos şi mai jalnic.

A doua întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce au făcut în vremurile de faţă marile personalităţi ale culturii noastre, factorii de răspundere ai ştiinţelor şi artelor române? Şi n-am găsit decât un singur răspuns: s-au situat alături de popor, alături de cei care au pornit supremul asalt pentru a elibera masele de sclavia în care au fost ţinute de regimurile trecute, din noaptea şi mizeria în care atâtea nefericite generaţii s-au zbătut. Cu rare excepţii, scriitorii pe care i-am stimat, s-au străduit să-şi aducă toate forţele în slujba interesului general, dăruindu-şi talentul şi dragostea lor poporului şi vieţii noi care freamătă acum pe meleagurile^[68] româneşti. Dela Tudor Arghezi la George Călinescu, dela G. Bacovia la Camil Petrescu, marii^[69] scriitori, pe care i-am admirat şi iubit din vremea adolescenţei mele, n-au lipsit de pe baricadele lumii noi, au venit să lupte alături de constructorii comunismului.

Cât priveşte pe constructorii comunismului, pe făuritorii noii societăţi şi realizările lor, — acestea nu-mi erau străine nici când mă aflam încă în libertate. Ştiam foarte bine că s-a făcut loc în ţara noastră pentru adevărata dreptate socială, că s-au asigurat condiţii excepţionale pentru cultură, că s-a întreprins o formidabilă operă de şcolarizare a întregului popor, că se acordă creatorilor de bunuri materiale, pentru întâia oară la noi, mijloace morale şi materiale cum înaintaşii nici n-au visat, că se tipăresc în ţară^[70] cărţile în tiraje impresionante şi în forme elegante, că se înalţă locaşuri de cultură care fac mândria tuturor şi că însfârşit se ridică în România o civilizaţie înfloritoare, care schimbă dela o zi la alta faţa tot mai luminoasă^[71] a patriei mele.

Cu atât mai adânc m-a pătruns^[72] regretul că mă găsesc departe de această însorită revărsare, şi^[73] cu atât m-a durut mai mult că am constituit ani de zile un element de frânare a revoluţiei sociale, a înfăptuirii noului în ţara mea. Şi mi-am dat seama că, dacă atitudinea mea n-a servit poporului, a servit în schimb duşmanilor lui: a servit când eram adolescent^[74] şi legionarilor şi liberalilor, care reprezentau interesele egoiste şi întunecoase ale burgheziei reacţionare, a servit apoi ani dearândul^[75] puterilor potrivnice dinăuntru şi dinafara graniţelor, care căutau să submineze şi să compromită înfăptuirea unui viitor mai fericit pentru poporul românesc. Am văzut clar că sub amăgitoarea^[76] formulă „artă pentru artă“ eu am slujit orb străduinţa^[77] celor care ar voi să înrobească din nou poporul românesc, să-l exploateze şi să-i întineze cele mai curate aspiraţii^[78]. Ce am eu comun cu trădătorii de ţară Mihai Fărcăşanu, Monica Lovinescu – pentru a aminti doar pe cei cu care am fost în relaţii personale? Cu ei, care nu numai că n-au contribuit cu nimic ca ţara şi cultura română să aibă măreaţa înfăţişare de acum, dar dimpotrivă au uneltit şi uneltesc la dărâmarea realizărilor ce împodobesc plaiurile româneşti. Nu de aceşti înstrăinaţi mă simt aproape, ci de lumea nou zugrăvită în proza lui Marin Preda şi cântată în versurile Ninei Cassian. Şi aş fi fericit să-mi pot şi eu alătura forţele modeste la ridicarea tinerei noastre literaturi, pe o bază sănătoasă, ca să mă simt în ţara cea nouă cu inima limpede, împăcată, ca în casa mea. Căci sunt conştient acum că problema literaturii nu e nici a mea personală, nici a unui grup restrâns de amatori „rafinaţi“, ci o probelmă gravă, plină de consecinţe, a societăţii întregi, a poporului întreg, pe care cuvântul frumos rotunjit trebuie să-l slujească cu devotament şi cinste. Literatura e o armă delicată şi măreaţă, care trebuie îngrijită şi apărată de rugină ca să servească omului la înălţarea sa. Ori, nu există înălţare adevărată decât pornind dela idealurile legitime ale maselor şi ea nu se poate înfăptui decât în cadrul social care asigură omului o adevărată libertate, a trupului şi minţii. Între oamenii sănătoşi, îndestulaţi şi fericiţi ai societăţii comuniste trebuie să înflorească această literatură nouă, care trebuie să le apere cuceririle, să-i înveţe să se bucure de ele şi să-i ajute în dezvoltarea progresului continuu, spre binele tuturor. Convins că realismul socialist este calea înălţării şi desăvârşirii omului nou prin artă, sunt hotărât să-mi caut realizarea posibilităţilor mele creatoare pe această cale. Nimic nu mă leagă de literatura fugarilor, de Emil Cioran şi Mircea Eliade, care îşi trag gloria din vânzarea de ţară, şi totul se leagă de literatura noastră actuală, vie, sănătoasă, închinată poporului nostru liber. Nimic nu mă mai leagă de prea lunga rătăcire pe cărările sumbre ale „artei pentru artă“ şi totul în mine se cere înfine^[79] dăruit pe drumurile senine ale artei pentru popor. Nu vreau ca în viitor, sub nici o formă, să mai fac jocul duşmanilor, dinafară sau dinăuntru, ai ţării, care e atât de frumoasă şi astăzi însfârşit fericită. Fiindcă îmi dau seama^[80] cât de naivă a fost prezenţa mea în societate, nu numai prin scrierile mele, ci şi prin discuţiile în care am încurajat în^[81] cei din jur o atitudine nesănătoasă, fie prin aprobări directe, fie printr-o tăcere de multe ori mai grăitoare ca însuşi cuvântul rostit, – sunt hotărât să-mi îndrept greşelile tocmai în acest sens. Să iau o poziţie clar constructivă, dar în acelaşi timp să pun la punct şi să demasc orice abateri^[82] nesănătoase şi duşmănoase aş descoperi la cei din jurul meu. Prea mari şi prea importante sunt interesele poporului azi liber şi avântat în munca de ridicare a noii societăţi, ca să-mi fie mie sau altora îngăduită atitudinea de indolenţă faţă de cei care pot pune în primejdie cuceririle maselor, care pot frâna procesul creator ce se desfăşoară sub regimul actual. În măsura în care îmi sunt sincer scumpe toate aceste înfăptuiri, ştiu că e de datoria mea să promovez permanent pozitivul, noul, creatorul şi să contribui la înlăturarea a ceea ce e dăunător şi primejdios. Dacă în trecut prezenţa mea în societate a avut o semnificaţie activă, doresc să devin pentru societate şi pentru autorităţile care o apără un element de încredere şi de sprijin. E o dorinţă pe care mă străduiesc să o duc la îndeplinire încă din această perioadă a detenţiei, având încredere că detenţia însăşi constituie pentru mine o şcoală.^[83] E adevărat că la început am fost intimidat de agresivitatea ce^[84] a stârnit-o împotriva mea felul răspicat în care am combătut ideile sociale şi politice retrograde ale deţinutului ŞTEANŢĂ, cu care m-am aflat în aceeaşi cameră. Totuşi manifestările mele au fost mereu de asemenea natură, încât^[85] să fiu calificat drept comunist şi anti-român (deţinutul IONESCU TOMA ne-a comunicat în cameră că, în timp ce eu mă găseam la infirmerie, deţinutul TRAIAN NICOLAE mă califica în aceşti termeni), bine înţeles conform mentalităţii duşmănoase care consideră pe comunişti drept anti-români. Şi această calificare mi-a atras-o faptul că eu am explicat cu simpatie, pe linia adevărului, semnificaţia şi valoarea^[86] operei critice a lui C. Dobrogeanu-Gherea sau realizările literaturii realist-socialiste a lui Marin Preda, Eugen Barbu, Mihai Beniuc, Nina Cassian şi alţii. Aşa cum controverse vii am avut cu deţinutul MIŞCULESCU, atunci când am susţinut valoarea şi semnificaţia operei lui Romain Rolland sau Tudor Arghezi.

Iar pentru a-mi învinge timiditatea şi pentru a da manifestărilor mele în detenţie vigoarea necesară, în spiritul reeeducării, am primit cu deosebită satisfacţie încurajările şi sugestiile domnilor ofiţeri politici.

Iată drumul nou pe care am apucat şi acest drum luminos vreau să-l urmez când voi fi redat societăţii.^[87]

 

17 Aprilie 1963

Ion Negoiţescu

^[1]     Iniţial a fost scris „făcut“, apoi tăiat şi scris deasupra „redactat“.

 

^[2]     A fost scris „acţiune“, tăiat cu o linie şi scris deasupra „activitate“.

 

^[3]     Iniţial a fost scris „corespunde“, apoi tăiat şi scris deasupra „concordă“.

 

^[4]     Înaintea cuvântului „era“ a fost scris „fiindcă“, „pentru că“, apoi au fost şterse ambele cuvinte.

 

^[5]     Iniţial a fost scris „dreaptă“, apoi şters.

 

^[6]     A fost scris „fundament“, tăiat cu o linie şi scris deasupra „fond“.

 

^[7]     Scrie mereu „aşa dar“ pentru „aşadar“ (adv.)

 

^[8]     A fost scris „lucrat“, tăiat cu o linie şi scris deasupra „făcut“.

 

^[9]     Negoiţescu scrie când „Cartea rusă“, când „Cartea Rusă“.

 

^[10]    A fost scris „propunerea“, tăiat cu o linie şi scris deasupra „recomandarea“.

 

^[11]    A fost scris „care“, tăiat cu o linie şi scris deasupra „ce“.

 

^[12]    I. Negoiţescu a publicat o cronică literară la volumul: Vladimir Streinu, Literatura română contemporană. Antologie, Bucureşti, 1944, în „Revista Cercului Literar“, anul I, 1945, nr. 1, ianuarie. Este o analiză extinsă asupra antologiei, în care Negoiţescu face şi unele observaţii destul de acide: „Deficienţa fundamentală stând în lipsa metodei, în lipsa a ceea ce s-ar numi cu aproximaţie conştiinţa critică antologică, ea se agravează şi prin intrepiditatea cu care s-au rezolvat împărţirile poeziei contemporane. În adevăr, pe lângă faptul că un arbitrar fără noimă determină începutul poeziei române contemporane la data fixă a lui 1916, însăşi dicotomia tradiţionalilor şi a modernilor e menită să cadă la un examen mai profund“.

 

^[13]    Pe parcursul declaraţiei este scris „Editura tineretului“, dar şi „Editura Tineretului“.

 

^[14]    După „roman“ a fost scris „din viaţa“, apoi tăiat şi scris desupra „cu“.

 

^[15]    Iniţial a fost scris „fac“, apoi şters şi scris deasupra „aduc“.

 

^[16]    A fost scris „scriitorii“, apoi şters şi scris deasupra „autorii“.

 

^[17]    Negoiţescu scrie alternativ „Viaţa Românească“ şi „Viaţa românească“.

 

^[18]    Iniţial a fost scris „cu el“, apoi şters şi scris deasupra „împreună“.

 

^[19]    Textul lui Ov. S. Crohmălniceanu (semnat şi datat: Ovid S. Crohmălniceanu, 15.II.[19]57) pare un adevărat referat destinat unei edituri asupra unui volum de poezii. Din referat rezultă că volumul lui Doinaş, la care se referă, se intitula simplu: Poezii. De asemenea aflăm structura acestui volum, cu care este evident că voia să debuteze Doinaş. Volumul avea următoarele cicluri: Manual de dragoste, Meditaţii, Sonete, Oameni şi zei. Deci, diferă ca structură de Cartea mareelor, chiar dacă unele poezii (citate şi de Crohmălniceanu) au rămas în volum. Pentru textul integral al lui Ov. S. Crohmălniceanu v.: Alexandru Ruja, Cercul Literar de la Sibiu – destine frânte – destine împlinite, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2020.

 

^[20]    Referinţa lui Tudor Vianu este următoarea: „Şt. Aug. Doinaş îmi este cunoscut din activitatea sa literară, încă de la primele lui publicaţii în revistele din Ardeal. Aflasem că este profesor în învăţământul elementar. Mai târziu, el a venit la Bucureşti, pentru a se consacra publicisticii şi literaturii, şi a fost bine primit de cercurile şi revistele literare, care i-au recunoscut talentul. Cu această ocazie l-am cunoscut personal, întâlnindu-l în două sau trei rânduri, când mi-a apărut ca un om rezervat, corect, învăţat. L-am văzut deci rare ori pe Ştefan Aug. Doinaş, dar am urmărit activitatea lui literară şi îl consider, astfel, ca pe unul din poeţii cei mai înzestraţi ai generaţiei lui, un scriitor a cărui operă se distinge prin perfecţiune clasică, printr-un cuprins plin de idei înalte, cu multe rădăcini în toată cultura lumii. În calitate de critic literar am aşteptat totdeauna noile lucrări ale lui Ştefan August (sic!) Doinaş, cu încredinţarea că urmăresc pe unul din tinerii scriitori de seamă ai literaturii noastre, aflat acum dincolo de începuturile lui făgăduitoare, în faza afirmării unui talent puternic. 7 mai 1957, Academician Tudor Vianu“. V. Alexandru Ruja, Cercul Literar de la Sibiu – destine frânte – destine împlinite, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2020.

 

^[21]    A fost scris „intre“, apoi şters şi scris deasupra „reintre“.

 

^[22]    După „destindere“ a fost scris „o atmosferă“, cuvinte şterse.

 

^[23]    Negoiţescu scrie în mod general peste tot „odată“; şi pentru „odată“ (adv.) şi pentru „o dată“ („o singură dată“ – numeral).

 

^[24]    A fost scris „ideile din“, apoi şters şi scris deasupra „cuprinsul“.

 

^[25]    După „opinat“ a fost scris „să se trimită“, dar a fost şters.

 

^[26]    Iniţial a fost scris „începutul“, apoi şters şi scris deasupra „sfârşitul“.

 

^[27]    Iniţial a fost scris „am“, apoi şters şi scris deasupra „le-am“.

 

^[28]    O cronică despre scrieri mai vechi – Henriette Yvonne Sthal, Voica – a publicat în „Viaţa românească“, nr. 10/1957.

 

^[29]    A fost scris „împreună“, apoi şters şi scris deasupra „în două“.

 

^[30]    Iniţial a fost scris „buni“, apoi şters şi scris „bun“.

 

^[31]    Iniţial a fost scris „citit“, apoi şters şi scris în continuare „dat“.

 

^[32]    După „de“ a fost scris „fusese“, apoi a fost şters.

 

^[33]    Str Dijmei, nr. 29, Cluj.

 

^[34]    Localitatea Măicăneşti, raionul Lieşti, regiunea Galaţi.

 

^[35]    După „când“ a fost scris „a fi“, dar a fost şters.

 

^[36]    Înainte de cuvântul „lucrare“ a fost scris „piesă de“, apoi şters cu o linie.

 

^[37]    Iniţial a fost scris „devenit“, apoi şters şi scris deasupra „ajuns“.

 

^[38]    A fost scris „În primăvara“, apoi şters şi scris deasupra „La începutul“.

 

^[39]    Iniţial a fost scris „unui contract pentru“, apoi şters şi scris deasupra „publicării“.

 

^[40]    Iniţial a fost scris „l-a chemat pe“, apoi şters şi scris deasupra „m-a pus în legătură cu“.

 

^[41]    Iniţial a fost scris „mi-a făcut“, apoi şters şi scris deasupra „am iscălit“.

 

^[42]    După „arăt“ a fost scris „lucrarea“, apoi a fost şters.

 

^[43]    Iniţial a fost scris „primit“, apoi şters şi scris deasupra „acceptat“.

 

^[44]    În ziarul „Scânteia“ – Organ al Comitetului Central al P.M.R. – a apărut (în luna iulie 1958) un amplu articol, întins pe două numere de ziar, intitulat Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literară, semnat Cronicar. Articolul nu este doar despre I. Negoiţescu (intră şi alţii sub lupa partinică a cronicarului), dar el este atacat, criticat şi denigrat pentru atitudinea sa, constantă de altfel, de apreciere a lui T. Maiorescu şi E. Lovinescu, de neaderare la „realismul socialist al literaturii noi“. „Urmărind, de pildă, articolele semnate de I. Negoiţescu, se poate constata că el a desfăşurat o activitate sistematică şi făţişă de respingere a tezelor marxiste în problemele esteticii şi istoriei literare, de canonizare a criticii idealiste şi de proslăvire a literaturii decadente. Astfel, în articolul Anna şi stilul academic («Viaţa Românească», nr.9/1957) autorul face apologia lui Maiorescu şi a maiorescianismului, afirmând printre altele în mod fals că mentorul «Convorbirilor literare», corifeul fostei şcoli idealiste şi estetizante din critica literară românească, «cerea literaturii mai multă substanţă, mai mult adevăr al vieţii». Sub aceeaşi semnătură întâlnim în «Viaţa Românească» o recenzie la volumul de Scrieri alese ale lui Pompiliu Constantinescu, care cuprinde ditirambe şi mai deşănţate la adresa esteticii idealiste. Sub pretextul caracterizării umanismului lui Pompiliu Constantinescu, autorul recenziei foloseşte prilejul pentru a elogia ca «valori esenţiale» ale acestui «umanism», «estetismul academic» al lui Titu Maiorescu, «alexandrinismul platonizant din întâia fază a lui Lovinescu» ş.a.m.d. Ce pot avea comun toate aceste «idei» cu realismul socialist, cu caracterul popular şi democratic al literaturii noastre noi? Citind asemenea articole ai impresia că autorul lor, cunoscut pentru vechea sa atitudine reacţionară, a fost cuprins de o ciudată amnezie şi şi-a închipuit că istoria s-a întors cu vreo 14 ani înapoi.“

 

^[45]    După „reuşeam“ a fost scris „însă“, apoi a fost şters.

 

^[46]    După „duşmănoase“ a fost scris „faţă de“, apoi a fost şters.

 

^[47]    După „încerca“ a fost scris „astfel“, apoi a fost şters.

 

^[48]    Iniţial a fost scris „redactoarei“, apoi şters.

 

^[49]    Numele consacrat este Elis Buşneag.

 

^[50]    Cu ajutorul viitoarei sale soţii, Delia Giurgiu, a reuşit să-şi facă rost de alte acte de identitate; s-a ascuns pe la prieteni şi cunoştinţe prin sate izolate. Organele de represiune care îl urmăreau au crezut că este fugit în străinătate, în Franţa (nu în Spania, unde se afla Aron Cotruş), după cum se consemnează într-o „Hotărâre pentru deschiderea dosarului de urmărire locală asupra trădătorului de patrie Cotruş Ovidiu, originar din oraşul Oradea, care în prezent se află fugit din ţara lui la Paris, Franţa“.

 

^[51]    Iniţial a fost scris „După ieşirea din clinică“, apoi şters.

 

^[52]    A fost scris „şi când“, apoi şters şi scris deasupra „cum“.

 

^[53]    Iniţial a fost scris „la Arad“, apoi şters şi scris deasupra „în regiunea“.

 

^[54]    În acea perioadă directorul Teatrului de Stat din Timişoara era actorul Gheorghe Leahu.

 

^[55]    Iniţial a fost scris „făcuse“, apoi şters şi scris deasupra „înaintase“.

 

^[56]    Iniţial a fost scris „sub“, apoi şters şi scris deasupra „într-o“.

 

^[57]    Iniţial a fost scris „să mă facă“, apoi şters şi scris deasupra „mă făcea“.

 

^[58]    Iniţial a fost scris „de abia“, apoi şters şi scris deasupra „doar“.

 

^[59]    Iniţial a fost scris „văd“, apoi şters şi scris deasupra „descopăr“.

 

^[60]    Iniţial a fost scris „ocolit“, apoi şters şi scris deasupra „eludat“.

 

^[61]    Iniţial a fost scris „exactă“, apoi şters şi scris deasupra „deplină“; a fost şters şi cuvântul „deplină“ şi a fost scris „cuprinzătoare“ (scrierea cuvântului este cu o altă culoare, decât scrierea de pagină, probabil a fost corectat la o revizie finală).

 

^[62]    Iniţial a fost scris „la“, apoi şters şi scris deasupra „spre“.

 

^[63]    Iniţial a fost scris „oameni“, apoi şters şi scris deasupra „indivizi“.

 

^[64]    Iniţial a fost scris „m-am situat“, apoi şters şi scris deasupra cu altă culoare „am rămas“.

 

^[65]    Iniţial a fost scris „tendinţa“, apoi şters şi scris deasupra cu altă culoare „eforturile“.

 

^[66]    Iniţial a fost scris „contribuia“, apoi şters şi scris deasupra „ajuta“.

 

^[67]    „ci tindea“ este scris deasupra unui cuvânt care fiind şters cu mai multe linii nu se poate citi; lângă cuvintele „ci tindea“ a fost scris „contribuia“, apoi şters cu o linie.

 

^[68]    Iniţial a fost scris „plaiurile“, apoi şters şi scris deasupra cu altă culoare „meleagurile“.

 

^[69]    După cuvântul „marii“ a fost scris „noştri“, dar a fost şters.

 

^[70]    Iniţial a fost scris „la noi“, apoi şters şi scris deasupra „în ţară“.

 

^[71]    Iniţial a fost scris doar „luminoasă“, apoi şters şi scris „tot mai luminoasă“.

 

^[72]    Iniţial a fost scris „mi-a devenit“, apoi şters şi scris deasupra cu altă culoare „m-a atins“, din nou şters şi scris „m-a pătruns“.

 

^[73]    Înainte de cuvântul „şi“ a fost scris „ba chiar“, apoi şters.

 

^[74]    Iniţial a fost scris doar „în adolescenţa mea“, apoi şters şi scris „când eram adolescent“.

 

^[75]    În text este scris „dearândul“ în loc de „de-a rândul“.

 

^[76]    Iniţial a fost scris „iluzoria“, apoi şters şi scris „amăgitoarea“.

 

^[77]    Iniţial a fost scris „tendinţa“, apoi şters şi scris „străduinţa“.

 

^[78]    Iniţial a fost scris „năzuinţi“, apoi şters şi scris „aspiraţii“.

 

^[79]    Iniţial a fost scris „însfîrşit“, apoi şters şi scris „înfine“. Negoiţescu scrie „înfine“, „însfârşit“.

 

^[80]    După cuvântul „seama“ a fost scris „astăzi“, apoi a fost şters.

 

^[81]    Iniţial a fost scris „la“, apoi şters şi scris „în“.

 

^[82]    După cuvântul „abateri“ a fost scris „dela“, apoi a fost şters.

 

^[83]    Toate aceste afirmaţii trebuiesc luate cu mare circumspecţie, având în vedere că au fost date în închisoare, într-un mediu ostil, de presiune, ameninţare şi intimidare. Ultimele pagini par să aibă în text preluate idei, formulări, chiar expresii din „sugestiile domnilor ofiţeri politici“. Ele trebuiesc raportate la activitatea ulterioară a lui Negoiţescu, atât pe plan public cât şi în domeniul criticii şi istoriei literare.

 

^[84]    Iniţial a fost scris „pe care“, apoi şters şi scris „ce“.

 

^[85]    După cuvântul „încât“ a fost scris „opiniile să“, apoi a fost şters.

 

^[86]    După cuvântul „valoarea“ a fost scris „criticului“, apoi a fost şters.

 

^[87]    Întreaga Declaraţie este scrisă de mână. Data şi semnătura (prenumele şi numele) sunt scrise cu altă cerneală/pastă decât restul Declaraţiei.