Cartea publicată de Dagmar Dusil şi Ioana Ieronim, Beleuchtete Busse in denen keiner sass/ Şi trec autobuze goale (Editura POP-Verrag, Ludwigsburg, 2021) beneficiază de câteva emoţionante şi edificatoare cuvinte de prezentare scrise de Emil Hurezeanu, în postfaţa intitulată Taina timpului pus deoparte: „Acum două poete prietene, consangvine liric şi cultural, congeniale în empatia grijuliu împărtăşită prin traducerile celeilalte, în română şi germană, la care se adaugă un fel de panică metaforică, bine strunită şi aproape demnă, în mijlocul unei lumi ameninţătoare şi iertătoare. Încă. Cât să apară acest volum de poezie minunat, din fericire, în orice caz. Se adaugă desenele în alb-negru ale lui Gerhild Wächter, amintind de grafica de război a lui Picasso, precise, în contrapunct robust şi necesar, mai mult în ele însele, decât cu poezia dimprejur. Prietenele mele mai vechi şi mai noi, de care am fost apropiat şi despărţit pe rând, fără milă, de ani, locuri, cărţile noastre şi ale altora, se întorc acum împreună şi ne îmbrăţişează amintirile, suferinţa de altădată dar şi pe cea nouă necunoscută. Un vaccin sigur şi miraculos“.
Câteva cuvinte despre cele două autoare sunt, cred, binevenite. Dagmar Dusil, prozatoare, poetă, eseistă, editoare şi traducătoare, s-a născut la Sibiu în anul 1948. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi, după absolvire, a predat limba engleză în oraşul natal. În 1985 a emigrat în Republica Federală Germania. De-a lungul timpului, a colaborat la numeroase publicaţii din România şi din Germania, publicând poezie, eseu şi cronica muzicală. Este director cofondator al editurii Johannis Reeg, care publică în special lucrări legate de Transilvania. Între cărţile publicate în ultima perioadă amintim: Privind înapoi prin bucătăria ferestrei (2013), Cine păzeşte pânza de păianjen (2017), Dor de casa, dor de duca. Itinerare culinare (2018) etc. O carte alcătuită din iubire, nostalgii şi regrete este Miniaturi sibiene (2013), dedicată de Dagmar Dusil oraşului Sibiu, cu ilustraţii de Sigrid Weinrich, traducere din germană de Karina Dragotă-Sander şi Ioana Ieronim, cea care semnează şi postfaţa volumului, Sibiu: Peisaje ale iubirii. Dagmar Dusil realizează aici un fel de declaraţie de iubire faţă de burg, faţă de locuri şi oameni, faţă de istoria Oraşului, în texte rafinate şi discrete, cu o delicată vibraţie în care se împletesc uimirea, frumosul şi subtila fixare a unicităţii clipei. Titlurile acestei cărţi de revelare anamnetică luminoasă a unui spaţiu citadin resorbit în amintire ca într-o miniatură de iubire, seninătate şi nostalgie au rezonanţe fericite (Sibiu, Sibiul meu, Ochii oraşului, Imagini din copilărie, Scări, În umbra copilăriei, Cadrul vieţii, Spectacol de piaţă, Oraşul muzicii, Şcolile mele, Pasaje, Parcul Sub Arini şi Pădurea Dumbrava, Ce are Sibiul, ce alte oraşe nu au?, Comparaţii îndrăzneţe, Urme etc.).
Poezia Ioanei Ieronim se remarcă mai ales prin priza la spectacolul cotidianului, prin „capacitatea de a înscrie în text, cu o specială putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o ambianţă de viaţă imediată“, dar şi prin regăsirea în acest conglomerat amorf a câte unei licăriri de „lumină transfiguratoare, ce le depăşea condiţia strict materială“ (Ion Pop). De la Vara timpurie (1979), Proiecte de mitologie (1981), Cortina (1983), Eglogă (1984), Poeme (1986), Luni dimineaţa (1987), la Triumful paparudei (1992), Când strugurii se prefac în vin (2013) sau Cifre în delir. Casa Poporului (2016) poezia Ioanei Ieronim cunoaşte o translaţie continuă între detaliile cotidianului şi propensiunea spre o zare metafizică, asumându-şi exigenţele unui orizont arhetipal. Nevoia de echilibru şi de stabilitate, într-o lume fluctuantă, supusă efemerului şi fragilităţii transpare din câteva fragmente confesive, meditative şi nostalgice, în care poeta se referă la faptul că referinţele curente „trimit la naraţiuni de scurtă durată şi tot mai scurtă, în caruselul modelor. Constelaţiile noastre fixe devin instabile. Suntem în trecere cu ele cu tot“. Cartea Trecere petrecere (2019) este, notează Monica Pillat, „o culme“ a liricii poetei, „atât ca profunzime, cât şi ca performanţă artistică“, autoarea reuşind să îşi făurească „o mitologie proprie, fondată pe o abisală experienţă a vieţii şi a morţii“. Distincţia acestor poeme reiese din forţa Ioanei Ieronim „de a-şi sublima suferinţa pierderilor într-o luminoasă recuperare a celor dispărute“. Universul are rosturi arhetipale, ecouri metafizice abia întrezărite, notaţiile lucrurilor resorbindu-se în reverie contemplativă, în timp ce detaliile cotidianului conţin răsfrângeri de simbol ce imprimă peisajului un sens atemporal, căci poeta reface o legătură strânsă, de nedesfăcut, între prezent şi trecut, între modernitate şi tradiţie, între concret şi mit. Poemele Ioanei Ieronim oferă astfel spectacolul unei glisări din spaţiul cotidian în cel al imaginarului mitic, versurile având aspectul unor palimpseste ale memoriei, în care sunt fixate fragmente de timp, de trăire şi de iluzie. Evocarea se întâlneşte, în aceste versuri, cu reflexivitatea, cu interogarea sensurilor lumii şi ale rosturilor fiinţei umane, poeta rescriind uneori peisajul în peniţă metafizică şi într-o scriitură ambivalentă, ce reţine din lucruri esenţa lor simbolică, într-o întâlnire exemplară între trecut şi prezent.
Cartea Beleuchtete Busse in denen keiner sass/ Şi trec autobuze goale de Dagmar Dusil şi Ioana Ieronim se remarcă prin noutatea abordării, în măsura în care cele două autoare se completează şi se traduc una pe alta din română în germană şi invers, realizându-se astfel o sinteză lirică bazată pe un „pas în doi“ al vibraţiei şi rostirii afective. În această carte la două voci şi în două limbi, sugestivă este figurarea toposului thanatic, la confluenţa cu desenul sobru şi simbolic al destinului uman, în versuri în care transpar melancolia, sentimentul hazardului, suferinţa, patosul liric şi dramatismul difuz: „Contopirea celor două voci împinge durerea la limita unei disperări care nu sparge nici o clipă «surdina» poetică… Cînd două limbi se împletesc într-o singură voce, pînă la confuzie, mă gîndesc la atracţia celulelor bivalente, care-şi urmează chimia… sau, dacă am căuta similitudini în fizică, vocile celor două poete parcă s-ar alinia după legea vaselor comunicante! Vocea (nu pot să spun «vocile» celor două poete) se aude din «off» ca o şoaptă, cînd disperarea devine supunere în faţa voinţei unui cer în care stelele apar fără să mai apară… O carte de poezie, unde disperarea rămîne frumoasă!“ (Nora Iuga). Un poem revelator este Panta rhei de Dagmar Dusil („Lasă lucrurile să se întâmple/ fiinţa şi trecerea/ petreacă-se-n voie/ viaţa cu suflul cald/ apa în curgere/ pe câmp şi mirişte“ etc.). Reflectând în imagini sugestive şi tensionate întreaga pustiire şi derivă a lumii, cele două poete surprind, în tandem, o realitate degradată, halucinantă, apocaliptică în care căderea în hazard stă sub semnul unei frici dominatoare, abia camfuflate: „Atinse de faţa invizibilă a lumii/ dorinţele se refugiază/ în inimă ca într-o catedrală./ Frica mascată se-nvîrte nebună ’n carusel.// Zilele nopţile se scurtează/ se lungesc/ se confundă/ Suflul rece al morţii / soarbe căldură/ din suflul/ speranţei ce trădează timpul/ şi respiră tot mai greu…“ (Dagmar Dusil, În lumina lunii) sau: „poţi ieşi acum/ fără teamă/ îţi iei inima/ peşteră goală// poţi ieşi nu-i nici un pericol/ strada e goală/ goală de primejdia morţii/ goală de viaţă“ (Ioana Ieronim, N-avea teamă). Subtilă, dureroasă, nostalgică şi grea de sensuri, poezia din volumul Beleuchtete Busse in denen keiner sass/ Şi trec autobuze goale de Dagmar Dusil şi Ioana Ieronim redă, în oglindă, vibraţiile semantice ale condiţiei umane în tot ceea ce are aceasta esenţial şi caracteristic.