Lucian Vasiliu

(Interviu realizat de Radu Constantinescu)

Scriitori uitaţi, opere uitate

Radu Constantinescu: V-aş propune să acceptăm ca motto al dialogului nostru o formulare recentă a criticului Nicolae Manolescu din editorialul său publicat în „România literară“ şi intitulat Scriitori uitaţi: „Uitarea este, pentru un artist, în general, mai rea decât faptul de a nu exista în ochii posterităţii. Posteritatea se poate dovedi îngăduitoare în unele cazuri. Uitarea nu poate fi altfel decât completă“. Răsfoiesc ultimele numere ale revistei pe care o conduceţi şi constat că „Scriptor“ a anticipat îndemnul, adesea patetic, al Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, ilustrând fiecare apariţie cu imagini, cele mai multe inedite şi din ce în ce mai numeroase, din viaţa unor personalităţi, azi plecate dintre noi. Astfel, în numărul 11/12 de anul trecut îl regăsim pe Cezar Ivănescu, urmat în 2022 de Mihai Ursachi, Corneliu Ştefanache, Constantin Ciopraga. Ce a determinat această opţiune publicistică ilustrând o rafinată strategie literară?

Lucian Vasiliu: – Am avut şansa, în anii entuziaşti 1990, să fiu invitat de Nicolae Manolescu la celebra lui emisiune „Profesiunea mea, cultura“, de pe PROTV. Atunci, coordonam muzeele literare ieşene, în faza lor de restaurare şi de reparaţii curente, absolut necesare după decenii de suferinţă, mai ales după seismul devastator din 1977, când bugetul dedicat restaurării monumentelor se afla în situaţie delicată. Dialogam despre tradiţia junimistă, despre muzeele literare, precum Casa Vasile Alecsandri (Mirceşti, malul Siretului), Casa Constantin (Costache) Negruzzi (Hermeziu, malul Prutului) sau Casa junimistului Vasile Pogor (situată în miezul Iaşilor contimporani), sediu al muzeelor literare ieşene, în acei ani entuziaşti.

Revista „Scriptor“ continuă proiectul publicaţiei „Dacia literară“, pe care am reluat-o, în 1990, sub egida Uniunii Scriitorilor şi a Muzeelor Literare ieşene împreună cu Daniel Dimitriu (1945-2017) şi Val Condurache (1950-2007), reputaţi critici literari, care au acceptat „triumviratul“; am reinventat-o la 150 de ani de la neantizarea ei, la intervenţia antiunionistă a AUTORITĂŢII ruso-ţariste, care ne administra în anii 1840, când Mihail Kogălniceanu şi comilitonii au editat celebrul program unionist al revistei!

Nu ne uităm valorile! O colecţie, din cele 22 ale editurii Junimea se numeşte Memoria clepsidrei. O alta, Mousaion. De mai mulţi ani, a prins vigoare colecţia Historia Magistra Vitae.

E un fel de a răspunde ferm ignarilor narcisişti, care nu folosesc oglinda tradiţiei. Se văd doar pe ei, în oglinzi, deseori, deformate. Mai mult, dedaţi traducerilor comerciale, cărţilor de consum, îşi smulg rădăcinile într-o candidă stupiditate, încercând să ne arunce şi pe noi în aer.

Dosarele promovate de revista sororală APOSTROF ne-au stimulat. E adevărat, preferăm mai puţin text, mai multe imagini. Trecem frontiera şi în România de Est, peste Prut. Cu Eugeniu Coşeriu, Grigore Vieru sau Nicolae Dabija, de exemplu. Dar şi cu mulţi contimporani.

Avem în pregătire cărţi şi numere din SCRIPTOR dedicate unor personalităţi postbelice uitate. Au fost până acum prezenţi în restituirile noastre, între alţii, Paul Miron (Freiburg), Romulus Rusan, Adrian Marino, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu, latinistul Traian Diaconescu etc. Urmează: Florin Faifer, Alexandru Andriescu, Daniel Dimitriu, Luca Piţu, Dan Mănucă, Val Gheorghiu, Dumitru Irimia etc.

Punem în dialog trecutul recent (şi nu numai) cu prezentul decent şi cu viitorul incert.

R.C.: Locuiţi într-o urbe cu zeci de case memoriale, cu locuri (şi localuri!) celebre, unde se poate scrie o istorie sui-generis a literaturii române doar plimbându-te prin spaţii cu nume de legendă (Copou, Ţicău, Sărărie, strada Lăpuşneanu). Personal, cum vă raportaţi la antecesorii într-ale scrisului, convocaţi la „masa umbrelor“ de un alt ieşean celebru, şi el aproape uitat?

L.V.: Mă bucur că nu aţi scris „locaţii“, englezism impropriu. Trăim, impardonabil, în clişee. Revista SCRIPTOR găzduieşte, constant, 4 rubrici de lingvistică. Poate mai trezim lumea din suficienţă gramaticală!

O „masă a umbrelor“ există în fiecare sat, târg, urbe, ţară. Creştinismul ne-a învăţat să o respectăm. Lucid. Ca semn de trăinicie, inclusiv în caz de seism crunt. Sau de război, incendiu, inundaţie, vijelie devastatoare.

La masă cu umbra junimistului Ion Creangă mă simt în siguranţă, inspirat, dezinvolt. Fie că vorbim despre o masă rotundă dedicată învăţământului, de o masă colocvială pe la Bolta-Rece, sau de o masă cu trei picioare la Bojdeuca-muzeu din mahalaua celebră Ţicău. Sintagma aparţine poetului Mihai Ursachi, vecin, odinioară cu cel mai vechi muzeu literar dedicat unui scriitor român: casa memorială „Ion Creangă“ datează din anul de graţie, unionist, 1918!

În revistă cultivăm interviul, dialogul, taifasul, ancheta, divanul, convorbirea literară. Dar şi la editura Junimea, care, între cele 22 de colecţii, promovează şi seria „Dialog XXI“. Am lucrat în redacţia revistei studenţeşti Dialog, în anii 1976-1981, în coordonarea profesorului, criticului literar Al. Călinescu; am învăţat să evit monologul egolatru.

R.C.: Să revenim la amintiri mai recente. În vara lui 1963, student fiind la secţia de ziaristică a Facultăţii de filologie din Bucureşti, am venit vara la Iaşi pentru a face practică (obicei „uitat“ azi) la cotidianul local. Scriam de dimineaţa până seara. Într-una din zile, regretatul Ştefan Oprea m-a luat cu el să facem un interviu cu George Lesnea. L-am găsit în curte, spărgând lemne. Avea o figură luminoasă, ochii mari, zâmbitori, plini de înţelegere. Am povestit îndelung despre Esenin, despre poezie. Dumneavoastră cum vi-l amintiţi?

L.V.: În 1973, Florin Mugur publica prima carte care cuprindea dialog cu un singur scriitor: Convorbiri cu Marin Preda (Bucureşti, Editura „Eminescu“, 1976). A urmat volumul lui Grigore Ilisei Cu George Lesnea prin veac (Iaşi, Editura „Junimea“, 1980, colecţia „Reporter“). Pentru detalii privind interviul, dialogul, convorbirea etc. recomand volumul Interviuri din literatura română (Antologie de Vasile Netea, Iaşi, Editura „Junimea“, 1983).

Când am ajuns prima oară în Iaşi, în anul 1969, eram în clasa a X-a. Am mers cu trenul. Prima oară în viaţă. Din urbea lui Tache, Ianke şi Cadâr (Bârladul lui Vodă Cuza) către Iaşii Junimii. În parcul mitologic Copou, dirigintele ne-a arătat, discret, doi „bătrânei“ promenându-se tainic pe o alee laterală. Unul dintre ei era poetul şi traducătorul George Lesnea. Aveam să-l cunosc în 1974 în redacţia revistei „Cronica“. Înainte ca eu să fiu „săltat“ în armată. Eram stabilit în Iaşi, cu mutaţie de flotant, şef de promoţie cu discutabilă repartiţie. Optasem pentru un post într-o bibliotecă de umanioare, dar singurul loc de muncă disponibil a fost la Biblioteca Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi“. Eram un băietan printre circa 40 de bibliotecare, mânuitoare, depozitare etc., cu studii superioare sau medii, soţii de activişti, miliţieni sau universitari, doamne amabile faţă cu dezorientatul de mine, în Iaşii Junimii.

George Lesnea avea un fiu cam de vârsta mea (nu ştiu dacă mai trăieşte). Rebel din cale-afară, îi crea multe probleme cu autorităţile. Din când în când, tatăl publica în reviste câte un poem „patriotic“, spre a mai salva fiul de la necazuri. „Partidul e-n toate, e-n toate cele ce sunt/ şi-n cele ce mâine vor râde la soare…“ Traducătorul din poezia eseniniană era altceva, savuros, boem. Mereu cu un pahar de Cotnari la îndemână (pe care îl sorbea cu măsură creştină, în ritual interbelic) şi cu o epigramă spontană. La capitolul calambur îl concurau, la relativă distanţă, Florin Mihai Petrescu şi Andi Andrieş. George Lesnea era produsul superior al spiritualităţii ieşene din anii 1930 (Stere, Sadoveanu, Topârceanu, Teodorenii, Tonitza, Mihai Codreanu etc.).

George Lesnea ştia cam tot despre Iaşii şi monumentele sale. Dacă îl priveai mai atent, părea un detaliu în piatră al Monastirii Trei Ierarhi. Spirit asediat de curente meteo schimbătoare şi de ploi de toate neamurile (mocăneşti sau averse), grav în profunzimile sale, dar şi pus pe şotii spontane, candid şi hâtru, ca Moş Nichifor pe malul Ozanei!

R.C.: Academicianului Constantin Ciopraga îi dedicaţi ilustraţiile întregului număr 5-6/2022 al revistei Scriptor. Cei care au avut prilejul, de-a lungul anilor, să fie în preajma sa recunosc în aceste imagini-document personalitatea puternică, în acelaşi timp caldă şi apropiată, a celui care a pregătit generaţii de studenţi la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Cum era profesorul Ciopraga în sala de curs?

L.V.: Nu l-am avut profesor. Iniţial, când l-am cunoscut, îmi părea excesiv de ceremonios. A făcut parte din Comisia de la lucrarea mea de licenţă, coordonată de criticul şi istoricul literar Ion Apetroaie (1937-1997). Pe magistrul Ciopraga l-am descoperit altfel după 1990: fusese prizonier de război în Est; profesor la Seminarul teologic „Veniamin Costachi“ (Iaşi, 1947/1962). Se mândrea cu unul dintre fraţii săi, preot în Bârlad. Contestat de multă lume, pe nedrept, ca mulţi dintre cărturarii postbelici, s-a ataşat de proiectele lansate la Muzeele literare ieşene, instituţii pe care le-am coordonat între anii 1990-2007.

R.C.: Peste amintirile legate de Cezar Ivănescu nu a avut cum să se aştearnă încă praful uitării. Poetul v-a fost aprig comiliton (mai ales în această ipostază ni-l amintim…) în bătăliile duse pe câmpiile războinice ale poeziei române. Părea veşnic nemulţumit, revoltat. Mă înşel?

L.V.: Am publicat o carte, Dialoguri televizate cu Cezar Ivănescu (Iaşi, Editura „Junimea“, 2013). Îi datorez mult „Efebului de la Marathon“. Înainte de 1989, îl cunoscusem în Iaşi prin 1977-1978. Venise de la revista „Luceafărul“, din Bucureşti, invitat de Al. Călinescu în redacţia publicaţiei studenţeşti „Dialog“. Căuta talente, să le promoveze. A scris despre mulţi dintre noi, i-a promovat pe tinerii Aurel Dumitraşcu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu sau Liviu Antonesei.

Spre finalul anilor 1980, devenise de neînţeles. Suferea mult după moartea lui Marin Preda. Petrecuse cu acesta ultimii 5 ani „moromeţieni“!

La începutul anilor 1990, a avut parte de mari deziluzii. A rămas fără serviciu. A făcut greva foamei, pe care o practicase şi înainte de 1990. Treptat, treptat, am reluat prietenia. L-am invitat, în repetate rânduri, în Iaşii studenţiei lui şi a comilitonilor din juneţea ieşeană: Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Adi Cusin, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Magda Ursache, Petru Ursache, Daniel Lascu, Luca Piţu, Ioan Petru Culianu, George Pruteanu, Daniel Dimitriu, Nicolae Creţu, Alexandru Dobrescu, Alexandru Călinescu, Nicolae Turtureanu…

Cezar Ivănescu îşi revenise după chelfăneala pe care o încasase de la mineri. Refăcea un triunghi practic spectaculos, cu Ursachi şi Brumaru. Noi, mai tineri, ne bucuram de revenirea lui explozivă, exigentă (dar şi cu unele cedări „romantice“), inimitabilă.

La căpătâiul lui, pe crucea de mormânt, am pus, în acord cu fratele lui ieşean, istoricul Dumitru Ivănescu, epitaful: La capăt de drum s-aşază/ Dumnezeu în calea mea!

R.C.: Dintre toţi scriitorii evocaţi în aceste rânduri, cea mai savuroasă posteritate pare să o aibă Emil Brumaru. Cu siguranţă, la aceasta au contribuit versurile sale, omagiu potopitor dragostei descătuşate de convenienţe, dar şi personalitatea lui vulcanică, disimulată sub un văl de candoare. Aţi colaborat îndeaproape, mai ales în ultimii ani. Cum era în realitate Emil Brumaru?

L.V.: Emil Brumaru a purtat amprenta efervescenţei postbelice ieşene din anii 1960, cu explozie în 1970, cu umilinţe contextuale în anii 1980, cu descătuşare în 1990. A spus şi a scris de mai multe ori: datorează reînflorirea de după 1990 lui Mircea Dinescu, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu. Toţi cei numiţi i-au solicitat rubrici în presa culturală, stimulându-i stagnarea care durase circa 15 ani. Fusesem în bune relaţii cu poeta Tamara Pintilie, soţia lui (la începutul anilor 2000 stabilită în S.U.A.), în vremea în care eram redactori ai revistei studenţeşti „Dialog“.

La finalul anilor 1970, eram în Tabăra studenţească de presă de la Izvorul Mureşului. Atunci m-am împrietenit cu Marta Petreu, Elena Ştefoi, Emil Hurezeanu. Printre noi, mult mai cunoscuţi, se aflau şi ex-studenţii Ion Cristoiu, Dinu Flămând şi Emil Brumaru. Pe Emil Brumaru, medic în localitatea Dolhasca, mi-l prezentase Mihai Ursachi într-o seară la cenaclul „Junimea“, de la Muzeul „Vasile Pogor“, sediul muzeelor literare ieşene. Era în 1977, cred. Brumaru se afla într-o bună stare cotnariană. Mihai Ursachi exersa plecarea, fuga, rămânerea în Occidentul liber. Se va întâmpla în 1981, cu spectaculoasă revenire definitivă în ţară în 1990, ca director al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi.

Visul poetului Tamaretelor era ca prin anul 2000 să mergem împreună, cu maşina muzeelor literare ieşene, să-şi viziteze locurile natale, respectiv Bahmut/Bahmutea, judeţul Tighina sau raionul Cimişlia (aici e o dispută, pe care a elucidat-o Irina Nichit de la Chişinău). România de Est (de peste Prut) a trecut prin ample reformulări. Satul în care s-a născut Emil Brumaru, cu numele Bahmutea (atestat în 1776) a fost redenumit, în 1812 Mihailovca, de autorităţile ruseşti.

Pe mama mea o chema ca pe mama lui: Elisabeta. Amândoi, ludici, eram capricorni. Pentru alte detalii recomand volumul Să fim anonimi ca dovlecii. Poveşti cu Emil Brumaru. Carte coordonată de Nicoleta Dabija, Iaşi, Editura Muzeelor Literare, 2020.

R.C.: Aş încheia, citându-l din nou pe Nicolae Manolescu, care concluzionează tranşant în articolul amintit: uitarea este adevărata moarte (a scriitorului). Cum reacţionaţi la această afirmaţie ca editor, gazetar şi poet?

L.V.: Aş zice, cu Maria Tănasă (sic!): „Cine uită şi lasă,/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă!“