OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ (V)

• Assisi – Basilica di San Francesco. Foto: Oana Boşca-Mălin

Ziua a a VII-a (luni 13 august). La micul dejun ne conversăm cu chelnăriţa croată, care ne povesteşte cu năduf despre cât sunt de plini de tabieturi şi neadaptabili italienii, mai ales în materie culinară: are doi acasă, soţul şi băiatul. Plătim camera, încărcăm V Strom-ul care arată de parc-ar fi calul Bator din Fefeleaga şi pornim spre Assisi. Azi avem doar două puncte pe ordinea de zi, oraşul Sfântului Francisc şi Perugia, dar e suficient.

Drumul e din nou foarte frumos, printre coline cu case şi ferme prizărite, departe de goana impersonală a autostrăzii. Pentru noi distanţa dintre două puncte de vizitat e parte din rostul vacanţei, e un parcurs în care nu taci, dar cuvintele sporadice pe care apuci să le schimbi sunt completate de contactul constant între corpuri. Comunicăm cu câte un genunchi, un cot, două-trei vertebre, un bust, două coapse. Când ne încântă la unison vreo imagine găsim cum să ne-o spunem cu un gest, cu o aplecare, cu o lipire de-o clipă. La intrarea în Assisi se vede zburând o parapantă. „N-a scăpat încă prada?“ – întreabă Adi, după ce îşi dă seama că am fotografiat-o.

Assisi fa colpo, îl impresionează, aşa cum mă aşteptam. Nu se putea altfel, şi-i zâmbesc ochii. Povestesc pe nerăsuflate, ne strecurăm printre turişti pe străduţele cu case medievale garnisite cu ghivece înflorite, intrăm în Basilica di Santa Chiara, apoi petrecem mult timp în Basilica di San Francesco, dinspre cea Superioară către cea Inferioară. Adi recunoaşte în ciclul lui Giotto momente din viaţa Sfântului; eu mă înfoi de mândrie că totuşi s-a prins ceva de el din toată pălăvrăgeala mea entuziastă din anii de când suntem împreună. Jos, în criptă, atmosfera musteşte de credinţă ce se ridică de la toată lumea care se roagă pe margini, lăsând drumul liber turiştilor. Locul, atmosfera te îmbie să crezi; pentru o clipă mi-ar plăcea să nu fiu doar turist şi nici doar italienist. După Basilica ne mai plimbăm şi căutăm un loc de mâncat. Îl găsim pe cel mai frumos din zonă, probabil, într-o prăvălie cu produse gastronomice tipice, unde vânzătorul tânăr, vesel şi agramat ne îmbie şi ne aşază la singura masă, ne aduce un fund de lemn garnisit cu diverse şunci şi salamuri aromate, cu brânză de oaie în cinci faze de maturare şi două gemuri de producţie proprie. Un vin roşu de Gubbio, la sfârşit un lichior amar din măsline cu un gust pe care nu l-am mai încercat şi care-l cucereşte pe Adi: „Cumpăr o sticlă şi de-ar fi s-o duc în chiloţi!“ – şi, normal, vorba se-ncinge, puştanului cu şorţ în faţă îi sunt simpatici muşterii. Mai cumpărăm apoi din oraş două fleacuri, şi iată cum, dintr-un foc, bagajul nostru – din care eu calculam zilnic cu satisfacţie că s-a mai terminat un tubuleţ cu pastă de dinţi sau o folie cu medicamente şi că s-a uşurat substanţial – capătă un volum neprevăzut. Iar când seara cumpărăm şi nişte cd-uri la Perugia, puzzle-ul celor trei genţi se complică.

La ieşirea din Assisi trecem să vedem Porziuncola, bisericuţa unde Francisc a avut revelaţia Divinităţii şi a renunţat la viaţa de mirean. Lângă ea a vrut să şi moară, şi fraţii lui călugări i-au împlinit voia. Cele două locuri, Porziuncola şi piatra pe care şi-a dat duhul, sunt acum cuprinse într-o biserică de secol XVIII, mare şi impozantă.

Urmează Perugia, unde ne încheiem ziua. Pe drumul de la Assisi îmi revin în minte tot felul de episoade de la cele două cursuri de vară la Universitatea pentru Străini, de acum 15 şi 14 ani: profesorii, cursurile, lingvistul bulgar Katerin Katerinov care a scos o metodă revoluţionară de învăţare a limbii italiene şi care ne-a invitat la el acasă, pe mine şi pe alţi vreo doi cursanţi. În al doilea an în care am primit bursa la Perugia am venit fără să am nici o rezervare de cameră, am coborât cu valiza din autocar şi am intrat în librăria Grimana de la colţul Universităţii: patroana m-a recunoscut şi m-a trimis, fără vorbe multe, la o gazdă care s-a dovedit excelentă. Adi ştie episodul. Desigur, de dragul provocării, fixăm GPS-ul pe piaţa cu pricina, ajungem, parcăm şi intrăm la Grimana Libri. Patroana e acolo, anii au trecut, dar au fost generoşi cu ea. E aspră la vorbă, n-are cum să mă recunoască, dar e evident că sunt una din miile de feţe care s-au perindat pe acolo şi, dacă eu o cunosc şi mă bucur s-o revăd, pentru ea e suficient ca să ciulească urechea şi să fie eficientă: îmi arată cărţile cele mai noi, ne recomandă un hotel ieftin şi dă telefon să ne rezerve cameră, îmi pune o ureche de sfoară la fermoarul sacului care tocmai s-a rupt, ne uşurează de o poală de bani pe cărţile pe care mi le expediază la mama acasă, în Balta Albă, ne luminează cum trebuie completat formularul pentru amenda de la Ravello. Noi îi povestim cu entuziasm de unde suntem, ce drum am făcut, unde e copilul, cu ce ne ocupăm, iar ea în timpul ăsta extrage sec informaţia utilă din sporovăiala noastră şi acţionează ca un ceas elveţian, acru şi minimalist. În vremea asta, apucă să-şi şi pună la punct cu arţag feciorul de vreo 30 de ani, să vândă trei cărţi, să dea relaţii… Am sentimentul că Smaranda o s-o găsească la aceeaşi tejghea, când o să vină cu bursă la Universitatea pentru Străini…

Mică scărpinare pe burtă: la hotel mă conversez un pic cu recepţionera şi, când îi dau paşaportul, mă întreabă uimită dacă mi-am schimbat cetăţenia, din italienească în românească.

Seara la Perugia e frumoasă, chiar dacă ne ameninţă constant ploaia. Exceptând faptul că dăm 35 de euro pe o cartelă cu număr italian la care creditul ne zboară din două convorbiri acasă, ne merge de minune. Ne plimbăm mult, bem o bere la un loc cu belvedere, râdem toată seara la masă şi rememorăm scene din drumul de până acum, ne mărturisim diverse temeri şi încântări, ne declarăm lucruri ştiute pe care e bine să le spui şi să le auzi. „Vacanţa asta e voiajul vieţii“, strecoară Adi aşa, ca printre altele. Şi eu cred asta, doar că filologului îi ia zeci de pagini s-o spună frumos; inginerului numai o frază; dar e fraza corectă.