VLADIMIR TISMĂNEANU, RADICALISMUL RĂNIT AL ANILOR ’60

Anti-sistem, anti-ideologie, anti-politic

Occidentul a cunoscut periodic recrudescenţe ale „anticapitalismului romantic“, cu alte cuvinte, renaşterea unui radicalism alimentat de iluzia utopiei. Un astfel de moment a fost, cu siguranţă, şi anul 1968. În contextul şocului produs de ofensiva Tet în Vietnam şi al crizei identitare a fostelor puteri coloniale, 1968 începuse pentru Noua Stângă, aşa cum spunea şi profesorul Jeffrey Herf, de la Universitatea Maryland „cu parfumul victoriei în aer“. Scriitorul Paul Auster ne amintea, într-un articol publicat în New York Times, că lumea lui ’68 „părea că se îndreaptă spre o prăbuşire apocaliptică“. A doua parte a anilor 1960 a marcat deopotrivă o reîntoarcere la Marx şi respingerea practicilor democratice existente (cu excepţia notabilă a Spaniei şi Portugaliei, acolo unde, între 1966 şi 1968, neliniştea civilă era orientată împotriva dictaturilor de dreapta ale lui Franco şi Salazar).

Influenţa Noii Stângi, revoluţia culturală chineză, războiul din Vietnam, acele guerilleros din America Latină şi mişcările de decolonizare, s-au combinat, într-un amestec amorf, cu ciocnirea generaţională, o criză instituţională (ocuparea Sorbonei, paralizarea pe timp de aproape doi ani a universităţilor italiene) şi un val de recesiune (anunţat de grevele muncitorilor şi proiectele de autogestiune). Această suprapunere a produs ceea ce anumiţi autori au numit mai târziu les années 1968. Şaizecioptiştii (the sixty-eighters) pretindeau a fi dezvoltat o critică a fundamentelor ideologice ale Occidentului în contextul Războiului Rece (totodată şi împotriva vechilor autoreprezentări ale Stângii) şi o „acţiune directă“ spontană împotriva „opresiunii mascate“ a ordinii liberal-capitaliste.„Antipolitica“ lui 1968 a fost, într-un anumit sens, expresia haotică a încercării de a reconcilia teoria cu practica (Theoriewut).

Radicalizarea extremă a anumitor segmente din sânul mişcării studenţeşti şi cultivarea violenţei ca instrument catartic au condus la un divorţ între gânditorii de stânga post-marxişti precum Adorno, Horkheimer şi Habermas, şi cei pe care îi suspectau de înclinaţii „fasciste roşii“. În Franţa, Raymond Aron propunea o critică nimicitoare la adresa noii explorări după paradigme revoluţionare izbăvitoare. În cele din urmă, 1968 a produs, deopotrivă în Vest şi în Est, o reacţie anti-ideologică care a constituit premisa „proiectului unei societăţi civile globale“. Sau, aşa cum a formulat-o Tony Judt, „un ciclu de 180 de ani al politicii ideologice în Europa se apropia de sfârşit“ (Epoca postbelică). Alţii, precum Immanuel Wallerstein, au înţeles, din contră, anul 1968 ca pe punctul de pornire al globalizării şi generalizării mişcărilor anti-sistemice. Mişcarea 1968 a fost într-adevăr unul din evenimentele istorice mondiale ale epocii noastre, la brèche, clivajul care a fixat un curs al evenimentelor ce par încă a trebui să-şi deruleze cursul. Istoricul Charles Maier a rezumat excelent această transformare: „1968 a închis o epocă la fel de sigur precum a deschis o alta“.

În Est, tentativele zadarnice de a găsi căi de reformare a comunismului din interior au fost înlocuite de sublinierea centralităţii demnităţii umane şi a inviolabilităţii drepturilor omului. Pe măsură ce regimurile comuniste au decăzut sub povara propriei lor ineficacităţi şi elitele şi-au pierdut conştiinţa predestinării istorice, a devenit posibil ca mult timp tăcuta societate civilă să se reorganizeze şi să lanseze o bătălie pentru reconstituirea sferei publice. Revoltele de la sfârşitul anilor 1960 şi urmările lor au avut un efect formator asupra intelighenţiei sovietice, în mod special asupra noilor cohorte de experţi aşa-numiţii mezhdunarodniki, „acei analişti politici, jurnalişti, experţi etc. preocupaţi în mod special de afacerile externe“ (vezi cartea profesorului Robert English, Russia and the Idea of the West).

Dacă în cazul anumitor intelectuali revizionişti ai Europei de Est şi ai Uniunii Sovietice concluzia evenimentelor din 1968 i-a îndreptat spre opoziţia liberală, pentru alţii, în special din zona centrului moscovit, lecţia a fost una diferită. Cei care mai târziu aveau să pună bazele reformelor perestroikăi ajunseseră să creadă că „reformele erau posibile, însă doar sub un lider luminat pe care mulţi «îl aşteptau ca pe Mesia»“. Acelaşi Robert English a discutat în termeni extrem de precişi această poziţionare: „Naivitatea lor – dacă liderii ar avea voinţă, atunci reformele ar «funcţiona strună» – urma să fie un handicap serios pentru liderul care se angaja pe calea «socialismului cu faţă uman㻓.