GABRIELA FECEORU, AREAL DOMESTIC ŞI GUNOAIE SUB GEAM ÎN SEZONUL PLOILOR

În ultima perioadă, să zicem ultimii 10-15 ani, s-au făcut auzite mai multe voci feminine care au publicat cărţi la edituri româneşti. Revistele de cultură au sesizat acest fenomen şi aşa se face că au derulat anchete pentru a imortaliza starea poeziei scrisă de femei la ora actuală. Una dintre aceste reviste este revista Vatra, în numărul Poezia feminină – direcţii şi tendinţe coordonat de Cristina Timar.

În acest siaj, debutează şi Elena Katamira (Cătălina Stănescu) în 2017 cu volumul de poeme fata departe aer de hârtie. În acelaşi an publică al doilea volum de poeme, bilingv poeme de citit câteodată/ poemas para leer de vez en cuando. În anul 2022, publică la editura Siono, volumul de poeme Cine ştie cât durează un cub, care va face obiectul discuţiei noastre.

Închisoarea ca spaţiu al privilegiilor şi nu ca spaţiu al detenţiei aduce o răsturnare de viziune asupra îngrădirii libertăţii. Dacă la Virginia Woolf în eseul celebru O cameră doar a ei se formula ideea ca o femeie care scrie trebuie să aibă un spaţiu personal al libertăţii de expresie, în cubul Elenei Katamira liniştea pentru a scrie este furată de chiar camera ei-camera cub „am făcut un subiect din camera mea, un cub“, scrie Elena Katamira în fragmentul din deschiderea cărţii Cine ştie cât durează un cub.

Am fost martora evoluţiei Elenei Katamira în poezie, am urmărit-o în cenaclurile online şi pe pagina sa. Mi-a trimis la un moment dat chiar un manuscris, şi atunci am stat să scriu pe marginea documentului ce funcţionează în poezie şi ce nu, şi mai ales ce nu funcţiona în poezia ei. Poezia pe care o scria, a devenit altceva în această carte, a căpătat consistenţă, iar dramatismul numeşte detaliile care alcătuiesc fricile, teroarea, insomniile, dorul, dorinţa de a evada, cu alte cuvinte lirismul a căpătat calitate un plus preferând concretul. A păstrat metaforele, dar nu mai abstractizează până la truism, nu mai lasă versurile să cadă în derizoriu, ştie când să taie imaginaţia, sau ştie să o fractureze. În spatele poeziei trebuie să se afle o formulă, o strategie. Întrevedem dincolo de poezie o figură poetică stăpână pe formula sa lirică.

Arealul domestic devine motivul liricii din Cine ştie cât durează un cub, discursul liric este brăzdat de confesiuni, introspecţii şi autoanaliză „eu sunt un fel de noapte bună/ în care dorm copii cu jucării în braţe/ sunt o mătase un ochi ţinut strâns în pumn/ un corp în alt corp în alt corp“ (nu trebuie să le dai nimic lor, p. 9). Note dintr-un sezon pandemic, reprezintă un extra, 73 de pagini de poeme stau în faţa acestei bariere de segmentare a cărţii. Adelina Constantin, Claudia Niţu, Mona Gheorghe şi Sasha Segal scriu recomandări de lectură, le veţi găsi pe ultimele pagini ale cărţii.

La fel ca Ioana Iuna Şerban (vezi cartea Un viitor care se potriveşte trecutului) şi Elena Katamira introduce în cartea sa concepte grafice, majoritatea reprezentând portrete feminine, lucrările îi aparţin, şi uneori sunt mixate cu versuri pentru un plus de expresivitate. Despre toxicitate, aparenţe, gunoaiele de sub geam, sezonul ploilor şi urmările aferente scrie Elena Katamira. N-avem să ştim dacă drama existenţei umane ar putea fi vindecată vreodată, cert este că tocmai a fost prinsă în câteva cadre care vor rămâne. Poezia terapeutică devine o bornă a acestui veac. Şi dintre toate, cea mai nedreptăţită, însă cea mai merituoasă tocmai s-a pronunţat.

Mary lui Aris Fioretos, protagonista romanului poetic Mary şi Maria din poemul Elenei Katamira maria e o fată din sevilla, împărtăşesc un destin comun, ambele în detenţie, numai motivul detenţiei, să zicem, diferă. Orice Maria cristică are un ideal sfânt, acela de a se jertfi pe sine şi chiar împotriva voinţei sale ca să nască un prunc conceput printr-o metodă mistică/ocultă, dar poate că Maria hedonistă a Elenei Katamira e o variantă ceva mai contemporană a femeii zilelor noastre, mai demnă, mai cerebrală, mai conştientă de propriul corp şi de drepturile sale. Comunicarea cu divinitatea readuce în actualitate poezia religioasă, dar nu în chip habotnic. Parusia s-a întâmplat deja în poeme ca: am venit; îmi lipseşte tot mai mult iubirea; singurătate; despre soarele care lasă urme pe noi; eu am nevoie de exagerare; ţara mea cu părul ars de soare;. Asistăm la conturarea unei dimensiuni poetice pe care o vom urmări în plină ascensiune. Elena s-a plimbat mult prin subsolurile poeziei româneşti şi a venit la fiecare să înveţe ce dorea să înveţe, dar cred că li s-a adresat numai acelora care îi sunt aproape poeziei sale ca subiecte şi interese, ca tehnică şi ca angajament politic. Cine ştie cât durează un cub este un ţipăt pentru cei de afară, cine sparge cubul? Cine pe cine eliberează? Cine eliberează femeile din sacrul for domestic? Unde încep restricţiile, de acolo se scrie poezia Elenei ca formă de libertate. Cu multă blândeţe loveşte în patriarhat şi nu se dezice nici ea de programul feminist al valului care cuprinde o polifonie de voci feminine: Diana Geacăr, Mariana Marin, Angela Marinescu, Marta Petreu, Anastasia Gavrilovici, Olga Ştefan, Elena Vlădăreanu, Medeea Iancu, Diana Iepure, Ileana Negrea, Bianca Ela, Marion Bold, Maria Pilchin, Oana Cătălina Ninu, Livia Roşca, Alexandra Turcu, Cosmina Moroşan, Iuliana Lungu, Ruxandra Novac, Daniela Hendea, Moni Stănilă, Hristina Doroftei, Andrada Yunusoglu, Ramona Boldizsar, Rita Chirian, Domnica Drumea, Angela Nache-Mamier, Roxana Cotruş şi nu numai. Consemnăm o distopie care ne bate la uşă, ni se-ntinde pe retină: „vom fi striviţi sub greutatea lucrurilor urâte/ ne vom ridica de sub ele ca nişte gândaci victorioşi/ ca nişte flori de plastic./ vom fi disonanţe“ (pânze albe sub soare, p. 15). Awakening liric al acestei veri – Cine ştie cât durează un cub se comportă ca o frenezie cât o mie.