MIRCEA MOŢ, ÎNCERCAREA POVESTIRII

Pentru Ovidiu Moceanu, prozator format în atmosfera clujeana a Echinoxului, autorul unor romane ce-i atestă pe deplin vocaţia, povestirea se dovedeşte o modalitate absolut convingătoare pentru capacitatea scriitorului de a surprinde realitatea cotidiană în ipostaze semnificative pentru oameni, pentru relaţia lor cu lumea şi cu ceilalţi. Ovidiu Moceanu rămâne, şi în ipostaza de povestitor, prozatorul „înzestrat cu forţă de surprindere şi prelucrare a amănuntului luat din zonele de uzură ale cotidianului“ (Vasile Spiridon).

Cele zece povestiri pe care le conţine recentul volum publicat la editura clujeană Limes, Suflete pereche (zece povestiri) mizează de cele mai multe ori pe descoperirea „straniului“ şi a unor aspecte destul de greu de bănuit sub aspectele cele mai banale ale realităţii.

Prozatorul care „amestecă fascinaţia concretului cu o suprarealitate venind din străfundurile memoriei şi poveştii“ (Mircea Zaciu) construieşte naraţiunea într-o derulare ce aminteşte până la un punct experienţa povestitorilor ardeleni. Fără a fi în mod deosebit ispitit de „scriitură“, autorul scrutează atent realitatea acelor secvenţe atent decupate care pot trece drept exemplare pentru atitudini umane semnificative.

Ovidiu Moceanu are o relaţie aparte, de evident respect cu această „structură epică“ esenţială care este povestirea, o tratează cu deferenţă, ceea ce nu înseamnă că nu-i strecoară, prudent, intenţiile unui prozator detaşat de propriul gest, dar fără a forţa totuşi nota. Ceea ce contează însă, şi acest lucru se cuvine subliniat, este că, după cum spunea regretatul Mircea Zaciu, „pagina lui Ovidiu Moceanu are o savoare cu totul specială“. Disponibilitatea povestitorului poate fi descoperită în fiecare din cele zece povestiri, care, luate împreună ca însumare de atitudini, motive şi registre conturează un convingător portret al scriitorului.

O ispită a părintelui Iustin ar aminti atmosfera unor proze tradiţionale cu preoţi, dacă în universul acesteia nu ar pătrunde manifestări turbulente, care şochează, dar nu sunt lipsite de hilaritate: „Aşteptaseră să se termine predica şi s‑au dezlănţuit. La început, o oarecare rumoare atrase atenţia credincioşilor, apoi un bărbat cu voce puternică strigă: «Jos patriarhul comunist! Jos patriarhul comunist! Jos patriarhul comunist!» Fu urmat de vocile celorlalţi, tot mai puternice. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în biserică. Paralizaţi de uimire, câteva clipe, nici părintele, nici epitropii nu ştiau ce să facă, dar cântăreţul făcu semn celor din apropiere să‑i dea afară. Începu o busculadă de nedescris. Ţipetele abia acopereau lozinca «Jos patriarhul comunist!» când, la un moment dat, se auzi o bubuitură foarte puternică. Toată lumea rămase încremenită. Cineva aruncase o petardă chiar pe scările bisericii. Cei care apucaseră să iasă s‑au retras înspăimântaţi şi din grupul prins la mijloc s‑au auzit ţipete: «Murim! Murim! Murim!» Numai o minune mai putea acum calma spiritele. Cineva chemase poliţia şi se auziră de îndată fluierele poliţiştilor, care au degajat ieşirea şi, în acelaşi timp, au avut grijă să reţină câţiva oameni din grupul celor în negru. Puţin câte puţin, s‑a lăsat liniştea în biserică. Părintele Iustin ajunsese la otpust, impasibil, de parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat. Nu spuse niciun cuvânt în legătură cu ce s‑a întâmplat. Îl aşteptau, consternaţi, ceilalţi doi preoţi. Nu ştiau cum să înceapă“. Cotidianul se insinuează in universul bisericii, părintele este ameninţat cu amenda, pe care nu o plăteşte fiindcă ginerele altui preot are o funcţie mare la poliţie. În atmosfera ce ar fi trebuit să fie sacră se infiltrează elemente amintindu-l pe Caragiale, totul pentru a susţine un spectacol atent elaborat: „Incredibil ce au putut să‑mi propună zurbagiii de azi‑dimineaţă…, zise aşezându‑se pe un scaun în sufragerie. Au venit la vecernie, m‑au aşteptat până la sfârşitul slujbei, ca să îmi spună că vor să fiu conducătorul grupului lor, că vor să facă un partid, mi‑au spus şi cum o să‑l denumească: Partidul Creştin al României! Doamne, cum au putut alege o asemenea denumire, P.C.R.?!! Iar eu să fiu preşedintele partidului… Mi‑au dat bani să plătesc amenda…“. Totul în contrast cu finalul: „În momentul următor, părintele Iustin căzu ca fulgerat. Când îl miruia pe frunte, Floricel scoase de sub haină un cuţit şi i‑l înfipse în inimă“.

În scurta povestire intitulată Referendum, Ovidiu Moceanu surprinde cu un ochi realist o colectivitate în care se pregăteşte un referendum pentru schimbarea denumirii localităţii. Scriitorul adoptă o perspectivă detaşată, prezentând evenimentul într-o pastă groasă. În realitatea satului Găinari îşi face apariţia un „filosof“, în realitate un individ care detectează gaz, o fiinţă stranie care trebuie încuiat peste noapte în primărie. Faptele se consumă sub semnul unei secvenţe fantastice plasate sever deasupra satului: „Înspăimântătoare imagine… Spre apus, cerul era de un roşu sângeriu, cu reflecţii uriaşe în toate laturile lumii. Peste lucruri, case, oameni, plutea lumina roşiatică a unei vestiri sinistre. Oamenii erau roşii, animalele, casele, toate lucrurile din gospodării se scăldau într‑un val de culoarea sângelui. Nu e a bună, spuneau toţi, nemişcaţi, aşteptând să apună soarele. Ca într‑un vis absurd, soarele se oprise deasupra unui deal şi nu mai aluneca, precum în alte zile, spre adâncurile de dincolo ale orizontului. Numai un om care cobora Dealul Crucii plutea ca o arătare albastră în oceanul de sânge. Era un străin, de bună seamă, întârziat, care venise cu un tren de ojină. Nimeni nu‑l cunoştea. De obicei, aşa veneau cei care fuseseră la târg, au avut ceva treburi pe la oraş, iar pe la prânz alergau la un tren care străbătea Câmpia de la un capăt la altul. Tot atunci trecea spre zările de peste munţi un avion care se arătă şi acum, argintiu, cu o strălucire stranie deasupra pământului“. După cum, în realitatea aceluiaşi sat îşi fac loc alte prezenţe stranii: „Aruncă o privire pe geam şi văzu o pasăre mare, albă, cu un cioc portocaliu. Chiar atunci ţipă încă o dată. Îşi chema perechea, probabil. Într‑un târziu, după miezul nopţii, se ridică şi privi din nou pe geam. Dinspre pădurea de la marginea satului, văzu o nălucă albă, cu aripile desfăcute, gigantice, plutind pe deasupra caselor şi oprindu‑se pe primărie. O auzi pe acoperiş, aşteptând o altă chemare. De astă dată chemarea părea un sunet de cimpoi, un fel de reproş, pe o notă delicată, o vibraţie continuă de la o notă la alta. Urmă pe neaşteptate o răfuială în tufişuri, fiindcă arătarea coborî vertiginos şi izbi făptura delicată care o aştepta. Matahala albă îmbrăţişă cu aripile perechea, lovind‑o cu ciocul, ca şi cum ar fi sărutat‑o. Se împerecheară şi apoi se aşezară una lângă alta începând un cântec straniu: uh! zicea masculul, hu! răpundea perechea lui… uh‑hu! uh‑hu! uh‑hu! Au făcut aşa până la ivirea zorilor, când s‑au ridicat brusc şi şi‑au luat zborul spre pădurea de la marginea satului“.

Petru şi Pavel surprinde o realitate inautentică, cu aspect de carnaval, (care este de altfel subminată de trimiterea detaşată spre mit) despre care trebuie să-şi scrie reportajele un Petru şi Pavel de la „Cronica zilei“. Povestirea Suflete pereche rămâne de asemenea exemplară pentru condiţia naraţiunii la Ovidiu Moceanu: se remarcă şi aici un amestec fin de realitate şi motive ce ţin de livresc şi de experienţe spirituale, ca un posibil echivalent, în alt plan, al realului.

Tot ceea ce părea să fie o povestire tradiţională contează la Ovidiu Moceanu ca un cadru generos în care modalităţi realiste, atitudinea detaşată şi ironică, trădând modernitatea perspectivei prozatorului, inserţia straniului ori semne ale fantasticului se întâlnesc într-un subtil şi notabil spectacol narativ.