ION VARTIC, CITINDU-L PE MĂLĂELE

Povestirea Tehomir a lui Horaţiu Mălăele nu numai că e scrisă la un înalt nivel stilistic, ci este, în primul rînd, o construcţie ingenioasă ca simbolistică. Mic Macondo, Tehomir – „satul satelor“, dar şi „satul dezastrelor“ – e chiar România cu istoria ei recentă, întreţesută cu autoficţiunea, uşor modificată, a copilului Mălăele. O „lumină taborică“ încearcă aici din cînd în cînd „să ne avertizeze de iminenţa unui rău şi mai rău“, căci această mică lume ieşită din ţîţîni trece dintr-o minune în alta şi mai ales dintr-o calamitate în alta, fiindcă „aşa ceva se întîmplă atunci cînd se strică obişnuinţa şi prinde putere răul“: „Văzînd că divinitatea îşi făcuse timp pentru ei, doar pentru ei, ştirea umplu satul de o ciudată mîndrie subterană şi, în acelaşi timp, de o constantă mirare“. Mirarea în care trăiesc cei din Tehomir ţine tot de specificul oricărui nou Macondo. Totul, într-un realism miraculos cît se poate de autentic.

Descins aici din García Márquez, acest prozator rafinat, adesea de o expresivitate îndrăzneaţă, ştie foarte precis cum să facă să izbucnească insolitul în realul cel mai banal. Iată un asemenea moment din mica proză „Paşcani“: „Din mijlocul acestui infern, al acestei nopţi polare, apăru leneş şi imens botul unei locomotive atemporale, balenă uriaşă, care, după ce alungă zgomotos de sub burtă aburi grei şi calzi, se întinse istovită de-a lungul întregului peron. // Femeia, mestecînd liniştit, privi cîteva secunde spectacolul gării, după care se întoarse la ziarul ştirilor de ieri“. Acest pasaj, din care am citat doar o parte, este astfel construit încît mi-a amintit de femeia care taie ceapă privind pe fereastră bătrînul înger cu aripi uriaşe care se înalţă la cer din „Un domn foarte bătrîn cu nişte aripi enorme“. În treacăt fie spus, poate că lui Horaţiu Mălăele i-ar plăcea să citească strania povestire „Misterioasa dispariţie a oraşului din cîmpie“ de Alexandru Vona, prozator din aceeaşi stirpe cu el.

Nu pot să închei aceste rînduri fără să nu atrag atenţia şi asupra acelei Poveşti cam ciudate care dă titlul unui volum apărut în 2022. Şi aici, dar într-o manieră treptat terifiantă, asistăm, în urma „unei tulburări neurologice“, la metamorfoza completă a unui „om gogolian“ – despre care în debut autorul spune că „cititorul ne va scuza pentru superficiala adjectivare la îndemîna oricărui gunoier rusofil“. Transformarea pe care o suportă personajul nu are de-a face cu motivul „mîinii ucigaşe“ din proza gotică, ci, mai degrabă, este o uimitoare ilustrare prozastică a felului în care din „subsolurile“ organice ale unui ins poate ieşi la iveală, în ciuda voinţei sale, un cu totul altul; într-un real banal şi ostil, insolitul izbucneşte de nestăpînit.