Leo Butnaru, Post-Debut La Chişinău

Nu se ştie cât timp ne aflăm în neliniştita perioadă a debutului, nici când ieşim din ea. (Cineva spunea că scriitorul debutează cu fiecare nouă scriere a sa…) Însă vin momente/situaţii, mai mult sau mai puţin conştientizate limpede, în care, ca de la sine (mai bine zis: din sine), ţi se luminează (afirmativ, încurajator…) conştiinţa înzestrării artistice, care ţi-a fost hărăzită şi care, ani şi ani, te-a servit latent, exprimându-te în şi întru devenire, împlinire şi purcedere la maturizare profesională. Literatura „apare“ pe lume drept exteriorizare a unei interiorităţi esenţiale personale, „de autor“, în autoplăsmuirile şi mişcările ei subiacente.

Cert (şi… presupus!) e că respectivele momente/situaţii sunt cele când debutantul, de încă… azi, conştientizezi că el, ca scriitor în formare, trebuie să tindă spre atingerea unei coerenţe intelectuale mai mult sau mai puţin remarcabile, iar acest lucru nu se dă deloc uşor. Prin strădanie şi muncă se întâlnesc harul cu inteligenţa mereu cultivată, cu studiul şi experienţa lui de viaţă profesională, pentru a se ajunge la ceea ce Emil Cioran numea mai-mult-ca-talentul care e esenţa.

 Însă momentul/situaţia cu conştientizarea sunt destul de nebuloase, nesigure, subiective cât se poate, odată ce intuiţia artistică nu s-a lăsat şi nu se lasă percepută, fundată, „motivată“, studiată, contemplată de la o parte şi, deci, nu poate fi redată/narată prin formulări concrete de opinii ce ar pretinde un grad mai mare sau mai mic de obiectivitate, de certitudine.

Sunt momentele/situaţiile de corvoadă a(le) ameliorărilor, achiziţiilor, îmbogăţirii, fortificării spiritului, vocaţiei, şi a progreselor, de la Vadmecum la Upanişade; de la Vino cu mine la Vino şi stai lângă mine; de la mersul în căutarea valorilor la răgazul pentru orânduirea şi înţeleapta lor meditare, cercetare, punere în folosinţă de către propria-ţi fire.

În fine, să presupunem că am atins perioada (şi vârsta…) post-debutului. În care eu unul îmi (retro)zic că primele poeme care mi-au fost publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei“, în revistele „Moldova“ sau „Cultura“ chişinăuiene, din finalul studiilor mele şcolare şi începutul celor universitare; îmi zic că textele debutului meu poate ar trebui să le republic doar cu funcţie documentară, dacă nu şi cu cea a unei evaluări valorice. Sau, dacă le-ar fi „refuzată“ recitirea ca act valorizant, să rămână doar ca document de anumită necesitate în identificarea unor repere şi trepte în devenirea autorului. Însă, din câte înţeleg, unele din ele ar rezista oarecât şi la proba cântarelor de azi. Concomitent limpezind problema specificităţii lor, adică şi a formei, stilului debutului meu. Eu cred că astea au fost oarecum intermediare, între clasicitatea formei, limpezi şi de o arhitectonică simetrică, şi prozodia modernă ce mizează pe ceea ce se numeşte necondiţionatul poetic ca tendinţă spre libertate şi uşoară… anarhie estetică. Era o formă de degeometrizare, când nu mai sunt obligatorii măsuri şi calcule, tropi, picioare de vers. Formei strict organizate pe principiu topografic îi preferam, intuitiv, bineînţeles, forma organicităţii şi firescului de a… respira poeticeşte.

Se întâmplă să fiu şi chiar am fost întrebat, dacă m-am schimbat, ca stil, dinspre începuturi spre ziua de azi. Ar fi să ne amintim de Vincente Aleixandre, care remarcase că niciodată nu ar exista vreun stil static, ce ar veni de undeva dinafara poetului, pentru a rămâne imobil: „Până şi la poetul care s-a schimbat extrem de puţin se poate observa, privind stilul, evoluţia lui sufletească“. Apoi: „există stiluri care dezvăluie mult mai categoric cronologia succesivă a reprezentării interioare sau spaţiale pe care liricul le investighează succesiv. Despre aceşti poeţi se poate spune cu mai multă hotărâre că stilul lor este un stil în mişcare. Evoluţia continuă, fără salturi, dovedeşte în asemenea cazuri unitatea care prezidează întregul, uşor de recunoscut“. Ceea ce nu înseamnă însă că, prin vremi, nu se modifică oarecât, alternativ, criteriile poeticului propus altor sensibilităţi culturale, filosofice, recunoscute sau nu de acestea.

Ca vector, axa de coordonare esenţial-poetică rămâne constantă, însă nu poate să nu se rotească, să se disloce puţin, ca şi cum acţionată de noile fluxuri/energii spirituale în inevitabila lor succesiune în planul societăţilor, civilizaţiilor. Pentru că există, distinct, omul unui anumit timp, cu oarece diferenţe de simţire-gândire faţă de predecesorii săi mai depărtaţi sau mai apropiaţi.

Însă cu toate metamorfozările inevitabile, necesare sau inutile, prin epocile lumii în permanentă mişcare, poetului de azi îi rămân contemporani şi Ghilgameş, şi Ulise. Contemporani prin şi în datele esenţial-sapiente, constantele conştiinţei, sensibilităţii şi mentalităţii umane. Ar fi vorba de o „parţialitate“ esenţială a constantelor spirituale – aceleaşi, cu mici modificări, în diferite civilizaţii şi epoci. Aici e universalitate şi individualitate, lume şi individ, poezie civilizatoare şi cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum şi cea a experienţelor, căutărilor, şcolilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă“ a poeziei tuturor timpurilor şi naţiunilor întru decantare, regenerare şi reactualizare, prin retuşuri, nuanţări şi achiziţii ce ţin de caracterul sau specificitatea sensibilităţii umane la zi. Reevaluarea formelor şi modalităţilor de expresie artistică, a evoluţiei/manifestării lor în funcţie de starea istorică a sensibilităţii lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeţii de fapt reiau, uneori chiar reîncep, deprind, reconstituie sau fărâmiţează din nou sistemele prozodice şi de imagini, estetice şi filosofice, lingvistice sau frazeologice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar şi iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuşi irezolvabil, în jurul căreia gravitează conştiinţa poetică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât şi multiplicitatea existenţei în nuanţe, prestanţe, orientări şi reorientări, graţie acestei disponibilităţi fiind posibile estetizări şi semantizări ale singularităţilor (particularităţilor) discursive.

Iar după ce-mi apăruse prima carte…

Da, aici mă abat de la ce voiam să spun (o voi face ceva mai la vale), pentru a menţiona că în prima-mi carte mergeam neprogramatic, cred, ci firesc pe un timbru antiretoric, căutându-mi opţiunea modernă, care să mă exprime la vârsta respectivă şi – cu modificările de rigoare, evolutive, dependente de achiziţiile şi experienţa profesională – să rămână relativ organică la celelalte etape ale scrisului meu, căutând, vorba lui Barthes, freamătul sensului şi savoarea stilului. Apoi sper că placheta mea de debut poate fi la îndemâna celui care vrea să dea un exemplu de poezie modernă românească în stânga Prutului din anii ’70 ai secolului trecut.

Aşadar, să reiau gândul: după ce-mi apăruse prima carte, curând am fost scos din pâine din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei“ pentru un articol pe care l-am promovat, ca şef de sector literatură şi artă. Unii zişi colegi, de pe la casa presei sau de la cea a scriitorilor, ar fi dorit să ajung un cineva demn de milă, la cheremul carităţii lor capricioase de şefi-nomenklaturişti nicidecum oneşti (nu puteau să fie în solda partidului şi să rămână oneşti!). Le-ar fi plăcut să mă umilească, însă nu aveau decât să rămână cu dorinţa şi să aştepte paştele calului. Nu am ştiut a le răspunde, implicit, decât prin a-i dezamăgi, probabil. Nu le-am pretins susţinere sau ajutor social, decoraţii şi titluri. Iar când urma să primesc şi eu un apartament pe linia uniunii scriitorilor, unul din secretari i l-a acordat dactilografei sale, cu care se aveau de bine şi de frumos, iar într-un alt caz, alt secretar, i l-a oferit cadou, probabil la zi de naştere, fiului său.

Fractura de destin şi de profesie, să zic aşa, venise cât se poate mai ne-la-timp! În angajarea mea redacţională, jurnalistică îmi dădusem seama că nu era firesc să cred că aş putea avansa în vocaţie doar ca poet. Astfel că învăţam să scriu cronici (de carte, de teatru, de film), eseuri, traduceam, realizam interviuri, încercam să dau suflu unor pagini de proză (primele pierzându-le cu câţiva ani în urmă prin căminele studenţeşti sau făcute pierdute în redacţia ziarului universitar). Înţelegeam că îmi e necesară o preocupare, practică, intens-intelectuală, prin care să-mi alimentez (informez, documentez, consolidez) discursul scriitoricesc. Începusem să pricep, asumat, că opera literară, pe lângă pecetea talentului, inspiraţiei, vocaţiei pe care o poartă, e obligatoriu şi construcţie intelectuală pe cât posibil personalizată, originală.

Apoi, cu toate ale debutului şi post-debutului, încetul cu încetul, tânărul tot mai puţin tânăr înţelege că în destinul său se includ inevitabil şi lanţuri de absenţe mereu neanulate, ocazii pierdute, din diverse motive, dar mai ales (ca cea de scoatere a subsemnatului din pâine) din motive imperial-comunist-ideologice.

În fine, în orice om zidit în vocaţia sa de literat preexistă necesitatea şi realitatea operelor care au a se întâmpla poate că mâine, poate că peste ani. Dar şi fatalitatea ca unele din ele să nu se nască niciodată.